Dacă-n fiecare zi Crăciunul ar veni

Patru zile de Liturghie s-au încheiat astăzi. Am slujit ca la mănăstire, în fiecare zi, dar mă simt ca după o vacanță: odihnit, liniștit și plin de energie.

Am avut ocazia și plăcerea să cuvântez. Ieri, în a doua zi de Crăciun, am vorbit despre colinde. Am făcut o excursie teologico-poetică în frumusețea și simplitatea bogată de conținut a colindelor. L-am văzut pe un posibil Coșbuc în structura rimelor de la „O, ce veste minunată”, am văzut regenerarea timpurilor arătată de Eliade în „Mare-i seara de-astă seară” sau a suprapunerii locurilor de acolo și de aici în „La Betleem colo-n jos”.

Versul acesta din urmă pare să spună că Betleemul, măcar de Crăciun, nu mai este acolo și atunci ci este aici și acum. Uite-l aici, peste deal. E, adică, la îndemână, tangibil.

Azi, în a treia zi de Crăciun, vorbind despre Sfântul Arhidiacon Ștefan, am realizat că, deși el este primul martir creștin cunoscut cu numele și consemnat de scripturi, într-un sens mai larg, primii martiri creștini pot fi considerați cei paisprezece mii de prunci uciși de Irod. Ei nu au fost botezați cu botezul creștin, dar au murit totuși pentru Hristos, ceea ce îi face mucenici. Cunoaștem, în istoria bisericii, atâția alți mucenici care au primit botezul dorinței sau al sângelui, fără să-l fi avut pe cel al apei.

Primii colindători au fost îngerii de la Betleem care cântau „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ori „Gloria in excelsis Deo”, iar după ei, păstorii, care au aflat vestea Nașterii și au dat-o mai departe. La urmai urmei, nu asta înseamnă colindul ?

Ne putem imagina un Crăciun fără zăpadă, fără cadouri alese, fără casă plină de oaspeți sau masă îmbelșugată. Dar nu ne putem imagina Nașterea fără colinde. Ar fi prea crudă gluma. Din fericire, nici un covid nu poate să oprească pe Prunc să se nască și colindele să-I cânte.

În căutarea pustnicului

Se făcea încet seară. Bălana gonea conştiincioasă pe şosea, iar mie îmi goneau prin cap întrebările. Dacă nu îl găsim ? Dacă nu vrea să ne primească ? Dacă şi dacă...
La un moment dat, şi ca prietenul meu să nu adoarmă la volan, am spart tăcerea:

- Manu, am zis, ce crezi tu despre sihaştri ?
- Sincer ? Mi se pare că sunt nişte oameni de un curaj frate cu nechibzuinţa. Să locuieşti singur în pădure, într-o colibă, fără ţipenie de om şi înconjurat de fiare sălbatice, nu înţeleg cum e poosibil.
- Orice pustnic face asta cu acordul stareţului său şi numai după ce a petrecut nişte ani în mănăstire. Nu pleacă aşa, de nebun. Are antrenament spiritual suficient.
- Şi cum rezistă de unul singur în pădure ? Mai ales iarna, cred că îi este tare greu !
- Problema nu este iarna şi nici animalele. Cel mai greu, mi-au spus nişte părinţi, este să îşi păstreze un ritm zilnic foarte riguros. Rugăciune de noapte, tăiat de lemne, ordine şi curăţenie în biserică, odihnă, primit eventuali oaspeţi, gătit mâncare, şi iar rugăciune. Am auzit că unora le-a spus duhovnicul să se roage cu voce tare sau chiar să vorbească singuri, ca să nu îşi piardă glasul.
- E posibil ?
- Se vede treaba că da. În singurătatea şi austeritatea lor, rezistă doar printr-un program de muncă şi rugăciune în care nu există timp de pierdut. Altfel, s-ar plictisi. Iar, în pădure, drumul de la plictiseală la nebunie e surprinzător de scurt.

... Citește povestirea în întregime ...

Less is more

Einstein spunea că îi e de ajuns omului, pentru a fi fericit, un coșuleț cu fructe și o vioară. Restul sunt deja la locul lor: cerul înstelat, natura și scânteia divină din noi. Asta vine de la un om care cunoștea matematică și fizică din belșug. Probabil că, la capătul tuturor complexelor jocuri de forțe pe care el le-a văzut în univers se află simplitatea, iar la capătul tuturor matematicilor se află poezia.

Mă întreb dacă ăsta e sensul vorbelor „less is more”.Adică poți cunoaște mai bine valoarea lucrurilor materiale atunci când te depărtezi de ele. „Învață să renunți la tot ceea ce ți-e frică să pierzi”. Distanțarea de cele lumești te face să le apreciezi la adevărata lor valoare. Te face să te întrebi: chiar am nevoie de asta ? De unele ai, firește, nevoie. Altele sunt menite doar să ofere un confort suplimentar. Ai nevoie, cum s-ar zice, de hrană, dar prăjiturile sunt opționale.

Cum să (nu) ne organizăm timpul liber

”Tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ținea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util și rațional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-și dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu îl organizezi, fiindcă în clipa aceea a încetat să mai fie liber.

Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentații, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta pierzi acel timp.

Sigur că în timpul tău liber poți organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă o asemenea prostie, dar sunt și oameni care, după orele de muncă, nu simt bucuria disponibilității, ci un fel de vid, cu atracție spre ceea ce „organizează” alții, aranjamente, întâlniri undeva, și tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încânta să facă.”

Rândurile acestea nu îmi aparțin.
Și îl fericesc pe cel care le recunoaște și a citit cartea în care s-au scris.

Amintiri despre bunici și o seară de iarnă

Mi-aș fi dorit să mai trăiască bunicii mei, ca să îi vadă pe Teodor și pe Maria și să se joace cu ei. Fără să fi plănuit, copiii poartă numele lor, inversate. Pe bunicii paterni îi chema Marin și Tudora.

Dar, dacă ne vom revedea în rai – și nu mă îndoiesc de asta - va fi într-o seară de iarnă, când toți vom fi din nou copii și ne vom întoarce de la joacă cu obrajii roșii, vom descălța șosetele de lână croșetate la mână, vom mânca niște caltaboș și vom bea vin fiert cu scorțișoară, la gura sobei. Iar mamaia ne va spune, nouă și copiilor noștri, povești de demult, la lumina lămpii, care ne va lumina tuturor fețele. Cine a zis că în rai trebuie să fie o climă tropicală ?

Am avut o copilărie de care îmi amintesc cu plăcere. Asta pentru că am avut bunici care s-au îngrijit să ne-o ofere. Chiar fără să își dea silința. Și-au făcut o datorie scrisă în ființa lor. Așa li se părea firesc. Nu a fost nimic idilic. Nu am trăit într-un castel din Saxonia, sau pe dealurile Toscanei. Am trăit într-un sat oarecare de la câmpie, am mers cu vacile la câmp, am jucat mingea pe uliță, am mers cu colindul iarna, fără cablu și fără internet. Am trăit experiențele noastre, nu pe-ale altora. Cred că asta face o copilărie autentică: experiențele tale proprii.

Nu mă păcălesc singur: am și plâns, ne-am și bătut și am spart geamul. A, să nu uit: am dat și foc la șura de paie odată! Dar episoadele neplăcute la vremea aceea nu strică imaginea de ansamblu, gustul care m-a însoțit până la vârsta adultă: al unei copilării pline, reușite, inspirante.

De aceea, pomelnicul meu de la biserică îi cuprinde pe toți. Mă rog ca Dumnezeu să le dea lor ceea ce mi-au dat ei mie: bunătate. Să îi facă din nou copii și să se joace cu ei, ca răsplată pentru cum s-au jucat și ei cu noi. Și să le spună și lor povești la gura sobei, într-o seară de iarnă...

O vorbă despre seducție

Mergând spre biserică după obicei, ascultam la Radio Ville-Marie, un post de radio religios în limba franceză. Nu eram prea atent, dar mi s-a lipit de minte un verset spus de cineva:

„Si nous disons que nous n'avons pas de péché, nous nous séduisons nous-mêmes."

Mi-a sunat cunoscut și varianta în românește mi-a răsărit în minte aproape instantaneu:

„Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine. (I Ioan, 1, 8)

Unele scripturi franțuzești mai vechi folosesc pentru a se amăgi, cuvîntul egaré, care înseamnă a rătăci. Ok, asta merge. Dacă zicem că nu avem păcat, rătăcim. Dar domnul de la radio a folosit o traducere modernă, în care spunea că „dacă zicem că păcat nu avem, ne seducem pe noi înșine”. Prin urmare, a seduce, înseamnă în franceză și a amăgi, a duce de nas, a păcăli.

Aviz tinerilor îndrăgostiți....

Zile din viața noastră

Nu știu cum sunt alți autori de blog sau scriitori de ocazie, dar mie nu mi-au ieșit niciodată articolele pe care am vrut să le fac, de la început, grozave. În schimb, am ciulit mintea și urechile, am fost atent la lucrurile din jur într-o zi oarecare și am scos de acolo câteva rânduri. Sau fotografii.

Doi oameni pot să se uite la același cer. Unul va face o poză cu telefonul mobil pe setări automate, iar celălalt va scrie, ca Ernesto Sabato în cartea pe care i-o citeam azi dimineață, „apusul soarelui incendia o construcție gigantică de nori”. Și știu care dintre ei se va întoarce mai îndreptat la casa sa.

L-am luat pe Teo și am mers cu mașina pe bulevardul Levesque, care șerpuiește paralel cu apele fluviului Sfântul Laurențiu. Ne-am oprit într-un prim parc, am dat pâine la pescăruși și am aruncat cu pietricele în apă. Apoi am mers într-un al doilea parc, ne-am plimbat printre copaci și le-am privit frunzele colorate într-o paletă care ar face pe orice poet sau pictor nu numai incapabil să le descrie, dar și bolnav de gelozie că nu le poate imita. În același copac, se găseau frunze verzi, roșii, roze și portocalii-arămii.

Octombrie este, aici în Montreal, luna poeților. Sau a pictorilor. Sau a fotografilor. Iarba e încă verde. Iarna indiană, indian summer, cum mai e numită, e parcă o prispă a paradisului. Nici rece, nici caldă, încă verde și totuși colorată. Așa aș vrea să fie și pe lumea cealaltă, dacă se poate, îi spuneam în gând lui Dumnezeu.

Poate pare banal ce am făcut și am scris astăzi. Dar cred că nu e nevoie să te urci într-un yaht super elegant și să mergi la capătul lumii ca să te bucuri de o zi din viața ta. Pentru mine, o plimbare, toamna, într-un parc oarecare, e de ajuns.

Mică poveste cu iPhone

Părinții unui adolescent au băgat de seamă că acesta nu mai răspundea la apelurile lor. Nici la mesaje, nici la emailuri, nici măcar, culmea, la mesajele din cartea cu fețe. Așa că, grijulii, s-au impacientat. Iar când un amic de-al fiului lor le-a confirmat că nici lui nu îi mai răspundea la mesaje, au venit în graba mare de la servici ca să vadă dacă nu cumva băiatului i s-a întâmplat, Doamne ferește, ceva.

În câteva minute care li s-au părut ore, au ajuns acasă și au înțeles ce se petrecuse: fiul lor se dusese la veceu și (inconștiență?) își uitase iPhone-ul în salon.

Viața la douăzeci de ani

Într-un caiet de note din timpul studenției am găsit o carte poștală cumpărată, pe vremea aceea, de la Muzeul Țăranului Român. Cartea e simplă, cu o fotografie a bisericii și a unor case din satul Șes, comuna Ieud, județul Maramureș.

La douăzeci de ani, așa îmi vedeam viața: preot într-un sat ca acela, făcând o utrenie de hram într-o dimineață de iarnă ca aceea.

Douăzeci de ani mai târziu, viața pare că nu mai are timp, iar timpul că nu mai are răbdare. Facem de toate, încercăm să ne realizăm, am o biserică la care slujesc și unde îmi duc copiii, trăim într-o mare metropolă, cu posibilități de carieră și de viață. Nu ne plângem.

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, rămâne nostalgia acelei bisericuțe de lemn maramureșene, într-o dimineață oarecare de iarnă, printre fumurile coșurilor și cețurile amintirilor.

Cine știe, poate într-o zi...

Cuvinte dintr-o carte veche

Zi de slujbă la biserică. Două botezuri cu părintele. În timp ce el citea lepădările premergătoare botezului, mă uit pe un Minei al lunii în curs. La vecernia din seara aceasta, adică la Înainteprăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, dau peste un text:

„Cu Crucea cea de viață făcătoare a bunătății Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, îmblânzește-Te, Stăpâne și mântuiește pe Regele nostru și cetatea Ta.”

Cartea e tipărită în 1926, în timpul regelui Ferdinand.

Ce imagine frumoasă: odinioară, la o slujbă a Crucii, ne rugam pentru Regele țării. Regele și crucea, cele două simboluri al unei țări ortodoxe. Asta se întâmpla demult, când țara era mai mândră și moravurile mai simple.

Nu știu dacă textul mai există în Mineiele noi. Dar, cât timp bisericile ortodoxe românești din țară sau din afara ei vor folosi încă vechile cazanii, această rugăciune se va auzi peste veacuri, ca ecou al unor vremuri de mult apuse și veșnic regretate.

Am început apoi slujba Botezului. Noi cântam și citeam, copilul plîngea, părinții vorbeau, iar cumetrii făceau poze. Nici masca de coronavirus nu îi reținea. Nu ne asculta nimeni.

Ne fălim că suntem ortodocși. Dar câți au priceput astăzi că „ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să și viem împreună cu El”, așa cum spunea textul Apostolului din rânduiala Botezului ? La români, ca și la moldoveni, obiceurile și cumetriile se țin cu sfințenie. Dar atenția la ce se petrece în biserică la botez e uneori absentă cu desâvârșire. Mai important e papionul de la gâtul prouncului botezat, decât „haina luminoasă” pe care a primit-o prin afundarea în apa botezului. Am văzut mai de mult o fată catolică convertită de dragul soțului și botezată în biserica noastră, mai atentă la botez decât mulți dintre românii noștri.

Cât mi-aș dori să lăsăm împăunarea deoparte, ca să fim și să trăim ortodocși! Titlul singur nu ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.