Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.

Spectacolul de Crăciun al Mariei

Școala Marcel Vaillancourt, unde învață Maria, a susținut tradiționalul concert de Crăciun al claselor cu profil intensiv de muzică. Au fost clasele de la a 3-a până la a 6-a. Fiecare clasă a cântat la instrumente și în formație corală. La final, toate cele patru clase au avut o melodie comună. Erau pe scenă peste șaptezeci de copii.

O bucurie să îi vezi pe toți serioși, dedicați și atenți la monsieur Frederic, dirijorul lor, un om cu un grozav talent muzical și dirijoral. Tot timpul a fost o liniște desăvârșită, intrarea și ieșirea grupurilor de copii pe scenă se făcea în ordine, rând cu rând. Copiii își ridicau instrumentele numai după ce dirijorul le făcea semnul corespunzător. Cred că Sergiu Celibidache ar fi fost încântat de performanța și prestația scenică a acestor copii între 8 și 12 ani.

Spectacolul va face obiectul unui DVD, așa că nu am filmat, mai ales că lumina din sala de concert era prea slabă pentru o cameră neprofesională ca a mea.

Dar am făcut o fotografie cu telefonul.

Cu Maria la început de an şcolar

Azi am fost cu Maria la deschiderea anului școlar. Gordon a fost mai mult decât drăguț și am figurat oficial ca lucrând de acasă.

La școală, după anunțul de bun venit făcut de directoarea Kathleen, a urmat prezentarea învățătorilor pentru fiecare an și apoi o oră de chermese (se pare că e la originea cuvântului chermeză din română), adică activități distractive.

Și am fost plăcut surprins să văd pe toți învățătorii angajați la câte un stand cu atracții pentru copii. Toți, inclusiv directoarea, erau îmbrăcați în haine lejere, ca de o plimbare în parc. Am văzut pantaloni scurți și șlapi. Unii îi deghizau pe copii și le făceau fotografii încadrați de rama unui tablou. Alții aveau concursuri de tras cu jetul de apă în pahare de plastic. O doamnă îi picta pe obraz în culori de curcubeu. Alături era o cursă de skateboard cu vâsle. Mai încolo, profesorul de muzică avea un cerc de toboșar amatori.

Domnul Sylvain, unul din profesorii de sport, avea rolul de a intra la apă. El avea un nas roșu de clovn și stătea pe un scaun deasupra unui mic bazin cu apă, iar copiii aruncau cu o minge de golf într-o țintă. Aceasta, lovită suficient de tare, declanșa un mecanism care retrăgea scaunul de sub fundul domnului Sylvain, așa că acesta cădea în bazinul cu apă.

A făcut domnul Sylvain multe asemenea băi în ora de chermeză. Nu cred că i-a părut rău. Au fost 31 de grade și umiditatea în era de aproape sută la sută. Învățătoarea Mariei se numește Mary și este grecoaică la origine.

O zi de iarnă la Montreal

După o Bobotează cu gerul ei proverbial (au fost -26 de grade pe 6 ianuarie), azi-noapte a nins din nou bogat, imperial, canadian. Ieri a plouat mărunt și au fost 9 grade cu plus. Azi avem cincizeci de centimetri de zăpadă care s-a adăugat la cea care exista deja. Și sunt zece grade cu minus.

Dacă nu era sâmbătă, s-ar fi închis școlile. Și asta e ceva: când se închid școlile în Canada, înseamnă că e treabă serioasă. Dar pentru că nu e zi de școală, am ieșit cu Maria să dăm zăpada din fața casei. Pe alocuri, stratul este de un metru, încât, așa mică cum e, Maria pare că sapă tranșee.

Culorile toamnei cu Maria

O zi oarecare de duminică la Montreal

Maria a împlinit 5 ani. Fetița noastră s-a făcut mare. Acestea sunt pentru ea, ultimele luni de grădiniță. Din toamnă va începe maternel-ul, adică grupa pregătitoare, la școala Marcel Vaillancourt din cartierul Laval-des-Rapides, unde locuim.

Ziua de azi a stat sub semnul spiritului. După liturghia duminicală, am avut un botez și o lansare de carte. Domnul George Filip și-a prezentat cel mai recent volum de poezii, „Șamanul”. E drept, datorită botezului, care s-a desfășurat în paralel, am întârziat la eveniment și toate exemplarele se epuizaseră. Dar i-am cumpărat volumul anterior, „Dragă Maria”, ce cuprinde poezii de dragoste.

Pe prima pagină mi-a scris o dedicație: să devin un scriitor citit în comunitatea română din Montreal. Și a mai adăugat:  

- Băi băiete, dumneata ai stofă, dar îți trebuie exercițiu!

Mi-am însușit îndemnul. Omul știe ce spune. O să fur meseria asta de la el, așa cum de la Victor Roșca învăț gazetărie. Sunt niște oameni grozavi la Buna Vestire, începând cu părintele Liviu Alexandrescu și familia lui.

Venind acasă, un somn bun de după-amiază și lectura în familie a volumului de poezii au completat agenda. Așa că am avut de toate: spiritualitate, literatură și odihnă. Nu-i rău pentru o zi de duminică a unui român la Montreal.

Maria şi dragonul

Discuție cu Maria, azi dimineață în mașină:
- Maria, ce vrei să te faci când vei fi mare ?
Maică-sa aștepta să zică doctor, eu, astronaut. Părinți vizionari, nu așa.
- Când mă fac mare, vreau să mă fac... prințesă. O să îmi găsesc un prinț, el o să mă salveze de la dragon și apoi o să mă mărit cu el.
 - Și care dintre Mihai și Gabi ( băieții gemeni ai bunilor noștri prieteni ) vrei să fie prințul tău ?
- Păi nu știu. Îmi place de amândoi. 
- Uite cum facem, zic eu, îi trimiți pe fiecare să se lupte cu dragonul. Cine îl învinge, se mărită cu tine.
- Bine, încuviințează Maria, râzând. Așa facem. 
- Dar dacă îi învinge dragonul pe amândoi?
- Atunci mă mărit cu dragonul.

Cu Maria în livadă

Ieri mi-am luat o zi liberă ca să merg cu grădinița Mariei la cules de mere. Locul se numea Verger Labonté, în Ille Perrot. Fiecare educator și părinte avea câte doi copii în grijă. Eu am avut pe Maria și pe Lidia. S-au chițăit și s-au jucat aproape tot timpul. Asta când nu își disputau locul de la fereastră.

La livadă, gazdele aveau de toate: mic spectacol despre părțile componente ale mărului, plimbare cu tractorașul, animale de fermă, lan de porumb amenanjat ca labirint, loc de picnic și, bineînțeles, livada cu meri. În viața mea n-am văzut atâtea mere într-un pomișor înalt de 3-4 metri.

Ca de obicei, să faci fotografii copiilor care se joacă e o treabă dificilă. Se mișcă mult. O secundă îți dau cel mai frumos zâmbet, iar în următoarea au și plecat.

În septembrie, lumina este destul de turbată, așa că am avut nevoie de puțină corectură de contrast, umbre și lumină de umplere. Am folosit programul prioritate de diafragmă. Îmi doresc să fi avut un filtru polarizant.

Fiindcă aveam în grijă pe Maria și pe colega ei, aveam un ochi la ele și doar unul la obiectivul foto. Fotografiile nu sunt, deci, opere de artă. Dar zâmbetul de pe fețele lor, este.

Omega Park

Încă o zi de octombrie care nu îmi trădează convingerea că toamna e o perioadă mai frumoasă chiar decât vara, aici în Canada. Am mai multă încredere în septembrie și octombrie decât în iunie și iulie. Iunie e o lună a contrastelor: ba o furtună, ba frig (câteva zile am avut chiar centrala termică în funcțiune), ba cald. Iulie are zăpușală și umezeală mai mare decât eram obișnuiți în România. 30 de grade aici se simt ca 38-40 din cauza umezelii.

Acum în octombrie pot să spun că e o vreme perfectă. Puțin peste 20 de grade ziua, Ceva mai răcoare noaptea. Iată de ce am profitat și am mers la Omega Park. Un fel de combinație între o grădină zoologică cu animale în libertate, un muzeu al satului și un parc de distracții. Cerbii, elanii, renii, mistreții și păsările erau libere. Parcul era îngrădit, dar avea o suprafață uriașă. Șoseaua pe unde treceau vizitatorii (în mașini) șerpuia această suprafață. Astfel că, mergeam cu viteză mică și ne opream să salutăm căprioarele care băgau capul pe geamul mașinii ca să primească ceva de mâncare. Morcovii se găseau la intrare.

Am mai vizitat o fermă și o copie a unei cabane din secolul al XVIII-lea unde amerindienii făceau schimburi în natură cu coloniștii francezi. Piei de castor contra puști ori țesături. Aveau chiar o listă de prețuri: o pușcă = 14 piei de castor, 4 cuțite = o piele de castor, etc.

Maria și accentul quebecos

Am constatat cu plăcere că Maria pronunță corect „hr”-ul acela tipic quebecos. Zice „voiture” sau „pleure”. Mi-am manifestat zgomotos bucuria, dând din picioare și pupând-o, încât se uita la mine și nu înțelegea.

Să vorbească bine franceză e foarte important pentru creșterea ei. Și sunt sigur că se datorează faptului că acasă vorbim numai în românește.

Au pas camarades

Maria e mereu surprinzătoare. Fiecare zi aduce ceva nou. Azi ascultam pe Youtube un cântec pentru copii: „Au pas camarade, au pas camarade, au pas, au pas, au pas...”. Și Maria fredona de zor la refren: „O-pa, O-pa, O-pa”. Foarte serioasă de altfel. Simțea, care va să zică, ritmul.

Nicoleta și cu mine ne căcam pe noi de râs. Dar ne abțineam. Și Maria îi dădea înainte: O-pa, O-pa, o-pa...

Acum câteva zile, a rostit primul cuvânt mai greu. După mama, tata sau papa, ieri a zis și „apă”. Nu doar „apa” , ci apă. E, prin urmare, primul cuvânt cu diacritice.

Crăciun în familie

Seara, după o slujbă la biserică și o masă în familie.

Interesant, la biserică, duminica trecută, cu serbare și concertul de colinde, a fost mai multă lume, cu înghesuiala și agitația aferentă. În fiecare an, de marile sărbători, oamenii care vin doar atunci dau programul preotului peste cap. Se vede că vin rar. Câțiva s-au spovedit chiar azi în timpul Liturghiei de Crăciun. Ce să le ceri...

Duminica asta, doar oamenii obișnuiți. A fost liniște, slujba a decurs lin. Am avut și ajutoare la strană.

Maria a avut și ea serbare la grădiniță. Cu Moș Crăciun și tot ce trebuie. Erau unii copii speriați, săracii... Cuvintele pe care le spune sunt: mama, tata, țâța, sus (pentru suc), gata, bavo (pentru bravo), baibai, papa, Lala (un personaj animat). Zice și: papa, tata!, când plec uneori.

O seară cu Maria

Maria creşte vazând cu ochii. Are 6 luni, dar deja vrea să stea pe picioare, sprijinită. Aseară, s-a sprijinit de tăblia pătuţului ei şi s-a ridicat în picioare, fără ajutor. Are o curiozitate şi o vitalitate uimitoare. Iar ochii ăia nu stau locului decât când doarme. Deja mănâncă mere coapte, cereale cu lapte şi cartofi fierţi. A început chiar şi puţin gălbenuş de ou.

Seara facem rugăciunea împreună şi o închinăm. Îi facem fotografii şi o filmăm de câte ori avem ocazia. Momentele astea nu trebuie cu nici un chip ratate.

Doarme între noi noaptea. Da, știu că nu e bine, pentru că va fi greu să o dezvățăm. Dar am încercat să o lăsăm în patul ei, ca să vedem cât rezistă. A început cu scâncete. În 10 minute plângea deja. Așa că am întrerupt „testul” și am luat-o cu noi în pat. A adormit imediat. Se întinde cum vrea ea, își scoate piciorușele grăsune din plapumă și uneori pune mâna pe unul din noi ca să știe că suntem acolo.

De dimineață era cu mâinile pe Nicoleta și cu picioarele pe mine. Și dormea ca un înger.

Maria și vaccinurile

Fetița noatră crește și se face în fiecare zi mai durdulie și mai frumoasă.

Am trăit cu bucurie momentul când a început să ne recunoască fețele și să ne zâmbească. Nu cred că sunt multe bucurii curate ca asta pe lume.

Ieri a făcut primele vaccinuri. La început nu a plâns, proabil pentru că nu realiza ce se întâmplă. Al doilea vaccin însă, i-a declanșat niște urlete din toți plămânii ei ăia mici. Nu au fost probleme, iar acasă s-a dres cu niște lapte de la mama-sa. Laptele de la sân e soluția tuturor problemelor. Chiar și când vrea să doarmă, ia o gustare scurtă.

Mai mult ca niciodată, vin în fiecare zi acasă cat de repede pot, ca să o țin în brațe, să o pup dulce și să vorbesc cu ea.

Un nou membru al familiei

Acum două zile a venit pe lume Maria. Fetița noastră, pe care o așteptăm de nouă luni, este în sfârșit în brațele noastre. A avut 3 kg si 48 de cm. E mică și fragilă. Dar e așa de minunată, că îmi umple inima de fericire.

Am petrecut trei zile la spitalul din Lasalle. Am stat lângă Nicoleta tot timpul, chiar și la naștere. Medicul Cristina Teodorescu a fost cel care a adus-o pe lume pe Maria. Nicoleta a născut natural, cu anestezie epidurală. Travaliul a fost scurt, de doar 8 ore. Urmărind cât de repede s-a dilatat colul, una din asistente a spus că e o mamă înăscută.

Acum suntem acasă. Fetița se hrănește de la sân și e o mică minune când stă cuminte, cu ochii închiși și suge. Suntem, în sfârșit, o familie completă.