Deunăzi, mai în glumă, mai în serios, vorbeam cu părintele meu despre ce face un preot când se duce să își viziteze mama pe care nu a mai văzut-o de mult timp. Cine, cui sărută mâna ? Preotul, mamei, pentru că, nu-i așa, este mama lui, sau mama, preotului, pentru că este purtătoare de har ?
Am plimbat tema atât pe teren teologic, cât și pe cel al bunului simț. Și am ajuns amândoi la același răspuns: ambele. Este un gest spiritual frumos ca mama, în virtutea credinței, să sărute mâna fiului ei preot și este ceva scris în natura lumii ca preotul să îi sărute mâna mamei lui.
Prima are o dimensiune spirituală, iar cealaltă, o dimensiune umană. Mâinile mamei l-au purtat pe preot din pruncie, l-au mângâiat, l-au mustrat și l-au alintat. Mâinile preotului o binecuvintează pe mamă, îi citesc de sănătate, o veghează la bătrânețe și o vor pomeni la altar după moarte. Așa că cele două se completează armonios.