Cine suntem ?

„Mulți se scuză în numele smereniei. Dar smeriți față de ce? Smeriți față de ticăloși? Nu! Iar trebuie să îl citez pe părintele Iustin Pârvu: „Țara asta are inflație de smerenie. Dar uneori este nevoie și de sfânta palmă a Sfântului Nicolae.” Trebuie să fim trăitori și luptători în ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: „În ortodoxie nu vii să sforăi, ci să fii treaz”.

( Un extras din cartea lui Dan Puric, « Cine suntem? »)

Și mă gândesc cum este smerenia des confundată cu lipsa de implicare, cu statul cuminte într-un colț, sau cu o anumită atitudine tâmpă față de nedreptățile altora. Smerenia nu e apatie, nu e o anumită cumințenie de salon, ci e simplitate a minții, e arta de nu te băga acolo unde nu îți fierbe oala, dar și a te implica acolo unde te cheamă datoria creștinească.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Ce este şi ce nu este smerenia

...fragmente... 

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Citeşte articolul întreg

Bucătarul lui Dumnezeu

Citesc în continuare din Scara sfântului Ioan. Un paragraf frumos m-a făcut să mă opresc și să îl notez. E din Cuvântul al 4-lea, despre ascultare: 

Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu. Și mă socoteam nevrednic să obțin liniștea, având mereu înaintea ochilor minții vederea focului și a flăcărilor viitoare. 

Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

Până acum în lectura mea, capitolul al patrulea are cîteva exemple de oameni cu virtutea ascultării, pe care autorul, Sfântul Ioan Scărarul, i-a întâlnit în peregrinările sale. Arhidiaconul Macedoniu a cerut să i se prelungească pedeapsa, chiar nedreaptă, pentru că îi făcea bine la suflet să se știe defăimat și pus la colț. Monahul Isidor a stat șapte ani la poarta mănăstirii pentru smerenia lui. Apoi a murit și s-a mântuit. Și altele...

Thomas Merton - Thoughts in Solitude

Trei extrase din cartea lui Thomas Merton, Thoughts in Solitude:

Omul știe că și-a găsit vocația atunci când încetează să se mai gândească cum să trăiască și începe efectiv să trăiască. Când ne găsim vocația – gândirea și viețuirea devin una.

Smerenia e o virtute, nu o nevroză. Adevărata smerenie nu inhibă niciodată o faptă cu adevărat bună. Smerenia ne dă libertatea să facem ceea ce e cu adevărat bine, prin aceea că ne arată iluziile și ne reține de la ceea ce a fost doar un bine aparent. O smerenie care ne îngheață ființa și face frustrantă orice faptă sănătoasă nu e deloc smerenie, ci doar o mândrie deghizată. 

Contradicțiile au existat dintotdeauna în sufletul omului. Dar numai când preferăm să le analizăm, în loc să tăcem, ele devin o problemă constantă și de nerezolvat. Nu ne este dat să rezolvăm toate contradicțiile, ci să trăim cu ele, să ne ridicăm deasupra lor și să le vedem în lumina exterioară și a valorilor obiective, care le fac să pară banale, prin comparație.

Părintele Efrem şi avionul

Cred că eram în anul al treilea la facultate, când părintele Efrem, starețul mănăstirii Vatoped de la Sfântul Munte a făcut o vizită la Facultatea de Teologie din București. A ținut o cuvântare în fața studenților. Amfiteatrul era plin. Părintele Răducă traducea din greacă în română.

La un moment dat, a vorbit despre simplitate în general și simplitatea viitorilor preoți, în special. Și despre smerenie. Cum erau simpli odinioară preoții de la sat, din Grecia și de la noi, cum mergeau prin parohie cu căruța, nu cu mașina, ca acum. Un cadru didactic din sală (cred că Domnul Gabor) l-a întrebat politicos, dar realist:

- Părinte, și ați venit tocmai din Grecia, cu avionul, ca să ne spuneți lucrul acesta ?

Întrebarea i-a amuzat și pe stareț și pe studenți, iar atmosfera a devenit dintr-o dată mai relaxată. Aproape familială. Ca între un părinte și ucenicii lui. Iar discuția care a urmat i-a lămurit pe toți unde îți permiți să fii simplu, și unde nu ai încotro, decât să accepți uneltele pe care ți le pune la dispoziție lumea modernă.