A apărut cartea „De vorbă cu Dumnezeu”

Cartea pe care o pregătesc de aproape un an a ieșit zilele acestea de sub tipar. De vorbă cu Dumnezeu este o colecție de eseuri, predici și meditații, publicate, la vremea lor, în revista catedralei unde slujesc sau rostite de la amvon.

În prologul cărții, am publicat o „Lămurire”, în care am spus așa:

Cartea de față nu este un volum de predici.

Chiar dacă unele texte se afundă în minunata lume a parabolelor evanghelice și au fost rostite, la vremea lor, de la amvon, ele o fac pentru a extrage unele învățături și a le da un trup de cuvinte, fără să încerce prin aceasta să devină tratate omiletice.

Am luat din textele evanghelice atât cât să nu abuzez de timpul cititorilor sau de spațiul tipărit. Dar nădăjduiesc că voi stârni curiozitatea cea bună în sufletele celor ce vor lectura cartea, pentru ca ei să își continue căutărea de sensuri la scritorii și predicatorii mai avizați decît mine.

În acest sens, „De vorbă cu Dumnezeu” se vrea o incursiune în adevărurile evanghelice, o pregustare a lor și nu un volum de predici propriu-zis. În redactarea textelor, nu am urmărit rigoarea științifică a teologului, ci chemarea interioară a scriitorului.

Am scris așa cum am simțit. Așa cum ți-aș fi povestit, poate, la gura sobei. Iar pentru aceasta, te rog, iubite cititor, să mă ierți.

Citește articolul întreg

Darul lacrimilor

...fragmente...

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.

Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor.

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Citește articolul întreg.