La Montreal, colo-n jos

Afară...

... și în casă

Am aprins luminile de iarnă

 Așa arată casa noastră seara, într-o toamnă târzie, așteptând iarna. 

Iarnă care o să vină, fără îndoială. Și când vine, uită să mai plece. Dar tot o iubim. Așa e în Canada.

Doamne, bine este să fim aici !

Puțină vreme după ce am început Liturghia azi-dimineață, a început să ningă. Ca într-un film, la Crez, fiindcă eram cu fața către intrare, vedeam, prin ușile deschise ninsoarea deasă cum se așeza peste strada Christophe Colomb.

Dar nu mi-a stat mintea prea mult la ninsoare. Pe când ziceam ecteniile, din același loc de sub policandrul mare, mi s-a părut că mă găsesc la Cina cea de Taină, în icoana de pe catapeteasmă aflată chiar în fața mea și că petrec ceva vreme acolo, la masă cu Hristos și apostolii, ca și cum am fi fost niște vechi și buni prieteni. Când mi s-au terminat ecteniile și a trebuit să mă întorc în altar, mi-am luat rămas bun de la ei cu încredințarea firească a unei apropiate revederi.

Era bine acolo. Ca pe Tabor. Cum ziceau cei trei apostoli martori ai Schimbării la Față: „Doamne, bine este nouă ză fim aici. Dacă vrei, vom face aici trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie.” Să fim cu Tine mereu, ca și cum timpul s-ar opri.

Dar timpul nu s-a oprit. Am trăit Liturghia ca de obicei și m-am întors acasă. Am mâncat pește la cuptor și am băut vin alb. Apoi o cafea și, la desert, am privit cu nesaț pe fereastră ninsoarea neastâmpărată și neostoită, până când s-au aprins luminile din pomi, semn că seara e pe aproape.

Cam asta am făcut astăzi, o zi de duminică.

Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.

Amintiri despre bunici și o seară de iarnă

Mi-aș fi dorit să mai trăiască bunicii mei, ca să îi vadă pe Teodor și pe Maria și să se joace cu ei. Fără să fi plănuit, copiii poartă numele lor, inversate. Pe bunicii paterni îi chema Marin și Tudora.

Dar, dacă ne vom revedea în rai – și nu mă îndoiesc de asta - va fi într-o seară de iarnă, când toți vom fi din nou copii și ne vom întoarce de la joacă cu obrajii roșii, vom descălța șosetele de lână croșetate la mână, vom mânca niște caltaboș și vom bea vin fiert cu scorțișoară, la gura sobei. Iar mamaia ne va spune, nouă și copiilor noștri, povești de demult, la lumina lămpii, care ne va lumina tuturor fețele. Cine a zis că în rai trebuie să fie o climă tropicală ?

Am avut o copilărie de care îmi amintesc cu plăcere. Asta pentru că am avut bunici care s-au îngrijit să ne-o ofere. Chiar fără să își dea silința. Și-au făcut o datorie scrisă în ființa lor. Așa li se părea firesc. Nu a fost nimic idilic. Nu am trăit într-un castel din Saxonia, sau pe dealurile Toscanei. Am trăit într-un sat oarecare de la câmpie, am mers cu vacile la câmp, am jucat mingea pe uliță, am mers cu colindul iarna, fără cablu și fără internet. Am trăit experiențele noastre, nu pe-ale altora. Cred că asta face o copilărie autentică: experiențele tale proprii.

Nu mă păcălesc singur: am și plâns, ne-am și bătut și am spart geamul. A, să nu uit: am dat și foc la șura de paie odată! Dar episoadele neplăcute la vremea aceea nu strică imaginea de ansamblu, gustul care m-a însoțit până la vârsta adultă: al unei copilării pline, reușite, inspirante.

De aceea, pomelnicul meu de la biserică îi cuprinde pe toți. Mă rog ca Dumnezeu să le dea lor ceea ce mi-au dat ei mie: bunătate. Să îi facă din nou copii și să se joace cu ei, ca răsplată pentru cum s-au jucat și ei cu noi. Și să le spună și lor povești la gura sobei, într-o seară de iarnă...

Viața la douăzeci de ani

Într-un caiet de note din timpul studenției am găsit o carte poștală cumpărată, pe vremea aceea, de la Muzeul Țăranului Român. Cartea e simplă, cu o fotografie a bisericii și a unor case din satul Șes, comuna Ieud, județul Maramureș.

La douăzeci de ani, așa îmi vedeam viața: preot într-un sat ca acela, făcând o utrenie de hram într-o dimineață de iarnă ca aceea.

Douăzeci de ani mai târziu, viața pare că nu mai are timp, iar timpul că nu mai are răbdare. Facem de toate, încercăm să ne realizăm, am o biserică la care slujesc și unde îmi duc copiii, trăim într-o mare metropolă, cu posibilități de carieră și de viață. Nu ne plângem.

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, rămâne nostalgia acelei bisericuțe de lemn maramureșene, într-o dimineață oarecare de iarnă, printre fumurile coșurilor și cețurile amintirilor.

Cine știe, poate într-o zi...

O iarnă ca-n povești

A nins masiv la Montreal.

Asta poate fi un clișeu, doar suntem în Canada și iarna e aici o stare de fapt, nu o întâmplare.
Dar ieri și azi-noapte a nins din belșug. Imperial, cum zicea Patapievici.
A trebuit să deszăpezim de două ori. Și prognoza meteo nu era încurajatoare. Sută la sută probabilitate de ninsoare și avertisment de furtună de zăpadă.

Dar, cum spunea un cântec la radio: „It's just another day„

O zi de iarnă la Montreal

După o Bobotează cu gerul ei proverbial (au fost -26 de grade pe 6 ianuarie), azi-noapte a nins din nou bogat, imperial, canadian. Ieri a plouat mărunt și au fost 9 grade cu plus. Azi avem cincizeci de centimetri de zăpadă care s-a adăugat la cea care exista deja. Și sunt zece grade cu minus.

Dacă nu era sâmbătă, s-ar fi închis școlile. Și asta e ceva: când se închid școlile în Canada, înseamnă că e treabă serioasă. Dar pentru că nu e zi de școală, am ieșit cu Maria să dăm zăpada din fața casei. Pe alocuri, stratul este de un metru, încât, așa mică cum e, Maria pare că sapă tranșee.