Nu știu cum, dar astăzi microfoanele din biserică au fost mai sensibile decât de obicei. Cel de sub candelabru, unde îmi rosteam eu ecteniile, răsuna în toată biserica, astfel că mi-am recitat textele cu voce joasă sau m-am depărtat puțin, ca să nu se audă prea tare.
Și m-am simțit din nou ca un solist. Ca și cum liturghia a fost scrisă pentru mine și se desfășoară în jurul meu. Preotul și altarul sunt în fața mea, corul și credincioșii - în spate, stranele, în stânga și în dreapta, la locurile lor. Iar eu, în mijloc, solistul care unește toate elementele.
Firește că nu e așa, eu sunt doar o piesă mică într-un angrenaj mare. Dar nu mă poate opri nimeni să simt, o oră și ceva pe săptămână, că fac ceva măreț, că asist și particip activ la o solemnitate între cer și pământ. Că sunt unul dintre actorii ei.
Nu am salariu în biserică, nu am avut niciodată. Nu am nici funcție și nici o altă motivație administrativă. Așa că îmi rămâne bucuria simplă a Liturghiei.
„Iar bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22), spune Hristos.
