Cu părintele și Costi Ioniță la început de an

Am început anul cu bună dispoziție. Chiar cu veselie. Nu veselia din paharul de vin sau cheful din jurul mesei îmbelșugate. Nu am avut așa ceva. Ci bucuria lucrurilor simple. Cele pe care le trecem uneori cu vederea.

Ieri, în prima zi a anului a fost ziua de naștere a părintelui meu. Grijuliu, el și-a pus statusul pe facebook, dar în loc să aleagă aniversare, a apăsat din greșeală pe mariaj. Asta ar fi rămas o simplă stângăcie amuzantă. Dar, în prima jumătate de oră a acelei prime dimineți din an și înainte să apuce să-și corecteze statusul, a primit felicitări și like-uri de la oameni care, se presupune, îl cunoșteau, sau ar fi trebuit să îl cunoască: să vă fie de bine, să fie într-un ceas bun și altele ca aceatea.

M-am amuzat copios să văd oameni care vizitează pagina de facebook a preotului lor, dar nu știau că e căsătorit bine mersi de un sfert de secol, are patru copii și un nepot și, prin urmare, trebuie să fie o greșeală. Au crezut, nitam-nisam că s-a însurat părintele. Ca să vezi. Noi întâi dăm like și după aia citim.

Când ne-am întâlnit la biserică pentru liturghia de Sfântul Vasile am glumit și eu: father, nu știu pentru ce să vă felicit mai întâi: pentru aniversare sau pentru însurătoare. Am râs amândoi.

Astăzi, Nicoleta a avut o ședință online de zumba. În direct cu Marie-Eve, o vecină quebecoasă, și alți – nu exagerez – nouăzeci și nouă de participanți, din care patru moderatori. Ajunseseră la limita aplicației zoom.

Și cu ce crezi, măi nene, că au deschis dansurile: cu o melodie de Costi Ioniță. Ceva săltăreț, ce-i drept, care mergea bine cu mișcările lor. Ia uite, zic, ce popular e Costi la sala de gimnastică virtuală din Montreal !

Fără număr...

Avez-vous des gogoshars ?

Mă duc cu Teodor la Marché 440 în Laval, ca să cumpărăm gogoşari. Ştiam că ardeii în general se numesc piments. Ardeii graşi se numesc piments verts, sau piments rouges, în funcţie de culoare. Ardei iuţi se numesc piments forts, şi aşa mai departe. Dar nu îmi mai aminteam cum li se spune gogoşarilor (piments tomates).

Mă opresc aşadar la standul unui fermier local şi îl întreb:

- Avez-vous de piments...ăă...

El, văzând cum mă chinuiam să îmi amintesc şi, înţelegând că nu era vorba de ardei graşi obişnuiţi, îmi zice:

- Aa, des gogoshars ?

În gândul meu: aşa, frate, gogoşari. Asta era. Omul meu primise atâtea comenzi de gogoşari de la românii din Laval, că le învăţase murăturile pe limba lor.
Şi m-am simţit ca la piaţa Obor, printre ţăranii noştri.

Primăria din Laval și florile

Azi am stat la coadă. Primăria din Laval a dat flori pe gratis. Flori în ghiveci. Erau vreo sută de persoane și am așteptat cam o oră până ne-a venit rândul. O inițiativă excelentă. Condiția era să fii rezident al Lavalului. Și suntem.

Mi-a plăcut politețea naturală a celor ce ofereau nu doar flori, ci și sfaturi de plantat. Sunt flori de toamnă care vor fi puse în grădină, pentru că rezistă peste iarnă.

Întotdeauna o să am un of că am plecat din țară. La urma urmei, locul unui român e în România. Părinții mei sunt acolo și acolo se taie porcul de Crăciun. Dar am găsit aici oameni civilizați, mulți dintre ei imigranți, veniți, ca și noi, pentru că în țara lor nu se mai putea. La coadă la flori, ca în multe alte locuri, se vorbea și românește.

Următorul popas, cu florile în portbagaj, a fost la mezelăria Balkani, de unde am luat cârnați afumați și gogonele murate românești. Uite-așa, fiindcă nu uităm de unde am plecat și că ne place unde am ajuns.