Nu știu cum sunt alți autori de blog sau scriitori de ocazie, dar mie nu mi-au ieșit niciodată articolele pe care am vrut să le fac, de la început, grozave. În schimb, am ciulit mintea și urechile, am fost atent la lucrurile din jur într-o zi oarecare și am scos de acolo câteva rânduri. Sau fotografii.
Doi oameni pot să se uite la același cer. Unul va face o poză cu telefonul mobil pe setări automate, iar celălalt va scrie, ca Ernesto Sabato în cartea pe care i-o citeam azi dimineață, „apusul soarelui incendia o construcție gigantică de nori”. Și știu care dintre ei se va întoarce mai îndreptat la casa sa.
L-am luat pe Teo și am mers cu mașina pe bulevardul Levesque, care șerpuiește paralel cu apele fluviului Sfântul Laurențiu. Ne-am oprit într-un prim parc, am dat pâine la pescăruși și am aruncat cu pietricele în apă. Apoi am mers într-un al doilea parc, ne-am plimbat printre copaci și le-am privit frunzele colorate într-o paletă care ar face pe orice poet sau pictor nu numai incapabil să le descrie, dar și bolnav de gelozie că nu le poate imita. În același copac, se găseau frunze verzi, roșii, roze și portocalii-arămii.
Octombrie este, aici în Montreal, luna poeților. Sau a pictorilor. Sau a fotografilor. Iarba e încă verde. Iarna indiană, indian summer, cum mai e numită, e parcă o prispă a paradisului. Nici rece, nici caldă, încă verde și totuși colorată. Așa aș vrea să fie și pe lumea cealaltă, dacă se poate, îi spuneam în gând lui Dumnezeu.
Poate pare banal ce am făcut și am scris astăzi. Dar cred că nu e nevoie să te urci într-un yaht super elegant și să mergi la capătul lumii ca să te bucuri de o zi din viața ta. Pentru mine, o plimbare, toamna, într-un parc oarecare, e de ajuns.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu