Când oamenii mari învață de la copii

...fragmente...

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Citește articolul întreg

Thomas Merton - Thoughts in Solitude

Trei extrase din cartea lui Thomas Merton, Thoughts in Solitude:

Omul știe că și-a găsit vocația atunci când încetează să se mai gândească cum să trăiască și începe efectiv să trăiască. Când ne găsim vocația – gândirea și viețuirea devin una.

Smerenia e o virtute, nu o nevroză. Adevărata smerenie nu inhibă niciodată o faptă cu adevărat bună. Smerenia ne dă libertatea să facem ceea ce e cu adevărat bine, prin aceea că ne arată iluziile și ne reține de la ceea ce a fost doar un bine aparent. O smerenie care ne îngheață ființa și face frustrantă orice faptă sănătoasă nu e deloc smerenie, ci doar o mândrie deghizată. 

Contradicțiile au existat dintotdeauna în sufletul omului. Dar numai când preferăm să le analizăm, în loc să tăcem, ele devin o problemă constantă și de nerezolvat. Nu ne este dat să rezolvăm toate contradicțiile, ci să trăim cu ele, să ne ridicăm deasupra lor și să le vedem în lumina exterioară și a valorilor obiective, care le fac să pară banale, prin comparație.

Reacție în lanț

Când eram adolescent și mă pregăteam să urmez teologia, imi doream să am într-o zi puterea și ocazia să schimb lumea în bine. Nu doar un grup, sau un oraș. Ci lumea întreagă.

Acum, mai matur fiind, îmi dau seama că era un vis imposibil de realizat. Nici Dumnezeu nu ne cere asta. Nu ne cere să facem expediții misionare la capătul pământului sau să ținem predici ilustre în fața mulțimilor de pe stadioane.

Putem, în schimb, să încercăm să avem grijă de propriul suflet și de al altor câțiva din preajma noastră. Atât. Poate doi-trei, poate zece. Mai puține suflete sunt mai ușor de contabilizat. Iar această grijă față de sufletele prietenilor poate dura ani, uneori toată viața.

Așa se produce o adevărată înnoire spirituală a unui popor: din aproape în aproape. Ca o reacție în lanț.