joi, 23 decembrie 2021

Crăciunul și copilul din noi


Hristos se naște în fiecare an. Noaptea de Crăciun se repetă în fiecare an. Cum spune colindul „Mare-i seara de-astă seară / Ci nu-i seara de-astă seară / Ci e seara lui Crăciun” – Mircea Eliade o numește o regenerare a timpurilor. Timpul prezent devine contemporan cu evenimentul Nașterii.

Să nu lăsăm însă pregătirile pentru belșugul casei și al mesei să ne răpească din timpul pentru belșugul sufletului. Chiar dacă nu vor fi cadouri scumpe sau bucate alese, nu acesta este scopul Crăciunului. Important este să venim la Sfânta Liturghie, să Îi cântăm pruncului Iisus colinde, să ne împărtășim din bogăția Cinei Lui.

„Mama mea n-avea nici globuri, nici beteală și nici stea / Sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobea” spune un frumos colind pe versurile poetului Adrian Păunescu. Și mă gândesc, ascultându-l, la sărbătorile copilăriei, la zăpezile de pe ulițele satului, la colindatul cu obrajii rumeni de frig și de emoții sfinte, la vizita preotului cu icoana și la casa gătită de sărbătoare.

E bine să fie masa plină și casa-n lumină. Dar e bine și să lăsăm copilul din noi să se bucure cu bucuria simplă a vârstei inocenței, ca și cum ar fi primul Crăciun din viața lui.

vineri, 19 noiembrie 2021

TikTok și piața Obor

Îmi spunea cineva mai deunăzi: și pe TikTok găsești chestii folositoare. Înveți lucruri, auzi adevăruri necenzurate, pe care nu le afli din mass-media asta vândută ocultei mondiale.

Așa o fi. Și în piața Obor poți să afli informații pertinente despre viață, politică, fotbal, pandemie, istorie și chiar religie.

Dar prefer să mă duc la Obor doar dacă vreau să cumpăr pepeni. Adevărurile mi le iau din altă parte.

sâmbătă, 13 noiembrie 2021

Seară de vecernie

Seara, vecernie în catedrală cu părintele. O slujbă liniștită, pe care am cântat-o aproape șoptit. Și asta nu pentru că avem microfoane, ci pentru că așa îi șade bine.

Mi se pare tot mai mult că Psalmul 103, cel care deschide Vecernia, seamănă, prin atmosfera pe care o evocă, cu Sara pe deal a lui Eminescu. Și acolo ne aflăm sfârșitul unei zile, când o pace se coboară peste toate și într-însa toți copacii par heruvimi feerici. Așa e, în poezie vedem așteptarea și zbuciumul interior al îndrăgostitului, pe când în psalm vedem cum toată natura se întoarce cu mulțumire către Creator, dar asemănarea e tot acolo.

Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină;
Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut !


Iar dacă nu te conving versurile psalmistului David, nu poți să rămâi rece la lirismul inegalabilei cântări Lumină lină:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc,
Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu.


Acest imn care l-a inspirat pe poetul Ioan Alexandru să scrie:

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini...
E-atâta noapte și uitare
Și lumile-au pierit în zare.


Au fost doar trei oameni în biserică. Dar fiorul și pacea ei ar trebui să aducă trei sute, sau măcar treizeci. Cine știe, când s-or sătura oamenii de agitația online-ului, or învăța să aprecieze simplitatea și firescul unei vecernii de sîmbătă seara, în catedrală.

Vecernii càntă clopotele-n vale...

sâmbătă, 6 noiembrie 2021

Stimată toamnă, respectele mele !

Am urmat un obicei al ultimilor ani, acela de a ieși cu Teo și aparatul de fotografiat într-un parc montrealez și a profita de spectacolul de culoare al toamnei din Quebec.

Ediția de anul acesta a escapadei fotografice s-a desfăcurat în parcul Ille de la visitation, aflat undeva între Montreal și Laval, pe fluviul Sfântul Laurențiu. Are de toate: copaci bătrâni, iarbă (încă) verde și multe gâște sălbatice.

Am dobândit, în decursul celor 13 ani de Canada, un mare respect pentru paleta aceasta de culori tipică pădurii laurențiene. Așa că nu ratez șansa unei zile senine și nu prea răcoroase ca cea de azi, pentru a-mi prezenta omagiile fotografice toamnei.

Stimată toamnă, respectele mele !

marți, 19 octombrie 2021

De ce m-am vaccinat ?

- Ca să pot ține capul sus când pandemia se va termina și să pot spune că am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să ieșim din ea

- Pentru că îi respect pe medici, pe care îi văd la televizor debordați și obosiți de atâția pacienți, și nu aș vrea să le fiu și eu povară prin insolența mea

- Pentru că la teologie nu se studiază și medicina, așa că, unde nu mă pricep, stau în banca mea, nu îmi dau cu părerea pe internet și ascult sfaturile celor mai avizați decât mine

- Pentru că amestecarea apocaliptică a vaccinării cu credința și teologia, confundarea aberantă a planurilor, punerea in opoziție a credinței cu rațiunea, a Tainelor Bisericii cu actele medicale ... nu se intersectează niciodată cu realismul creștin și cu atitudinea echilibrată a Bisericii. (din comunicatul oficial al Patriarhiei Române)

- Pentru că nu mă consider buricul pământului, nu am păreri deștepte, nu sunt de neînlocuit, ci sunt doar unul mic într-o lume mare.

- Ca să nu mă îmbolnăvesc, prin nepăsare și apoi să ajung la spital, prin încăpățânarea de a fi refuzat vaccinul și astfel, să ocup patul unui bolnav care avea nevoie de terapie intensivă mai mult decât mine

- Pentru că nu mă consider mai deștept decât cei treizeci de milioane de canadieni care s-au vaccinat

- Pentru că suferința sau moartea din cauza bolii sunt mult mai probabile decât eventualele complicații – cele mai multe inventate – ale vaccinului

- Ca să nu fiu în aceeași tabără cu cei care cred că guvernul îi înșeală, jurnaliștii îi mint, medicii sunt manipulați și doar pe Tik-tok și la Șoșoacă mai găsești adevărul

- Ca să învețe copiii mei ce înseamnă să îți vezi de treaba ta, să nu te bagi unde nu îți fierbe oala și să îți cunoști temeinic lungul nasului

- Pentru că, deși port masca pe figură, nu mă visez medic

- Pentru că mă doare sufletul să îmi văd copiii siliți să poarte mască la școală

- Ca să văd biserica din nou plină, pe copii cântând din nou la serbarea de hram și primindu-l pe Moș Crăciun cu ochii lăcrimând de bucurie

- Pentru că Teo, cocoțat pe scară, îmi zice că totul o să fie bine

sâmbătă, 2 octombrie 2021

O dimineață oarecare de toamnă

M-am trezit de dimineață, mi-am mângâiat soția și copiii pe creștet și mi-am luat în primire cafeaua. Am luat apoi primele înghițituri calde privind pe fereastra mare a salonului. Verdele crud al ierbii, o ploaie măruntă și un cartier care nu s-a trezit încă. Un ușor miros de foc de lemne stăruie în aerul de afară, semn că unii dintre vecini își dezmorțesc sobele pentru iarna ce va să vină.

Dincolo de gâlcevile facebookului și de răzvrătirile conspiraționiștilor, rămâne simplitatea omului care alege să trăiască firesc și să facă din fiecare zi un început bun, cum zice Scriptura.

Cât toate acestea vor trece - și vor trece, pentru că toate cele vechi au trecut și ele - vom reveni la normalitate. Cei care au fost normali și înainte. Până atunci, toamna în Quebec începe să îngălbenească și să înroșească frunzele arțarului din curte, să pună fotografii în alertă și poeții în stare de inspirație. 

Mai iau o gură de cafea și mă uit la un raton care s-a adăpostit de ploaie sub vița de vie. Oare el ce gândește ?

duminică, 19 septembrie 2021

O, ce dar s-a dăruit pământenilor !

Aceasta este o exclamație a unui imn din cuprinsul Utreniei de Înălțarea Sfintei Cruci. Un text care concentrează în el importanța cultului crucii pe care a fost răstignit Hristos. Un cult început în anul 335, odată cu găsirea crucii de către împărăteasa Elena, la Ierusalim.

Nu putem separa Crucea de patimile lui Hristos. Dar nici invers.

Crucea înseamnă înnoire. De aceea spune „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.”(Marcu 8,34). Să fie, adică, gata să renunțe la omul cel vechi și să îl asimileze pe cel nou, cu toate greutățile oricărui început de drum.

Crucea înseamnă angajament. Hristos știa ce Îl așteaptă. Știa, din veșnicie, că mântuirea lumii presupunea ca El să moară în chinuri groaznice. Dar nu a dat înapoi. A mers spre ele.

Crucea înseamnă certitudine că nici un sacrificiu pe care îl facem nu e în zadar.

Într-un sens simbolic, crucea e o îmbrățișare. Brațele crucii sunt brațele lui Hristos care îmbrățișează lumea. Ne îndeamnă și pe noi să facem la fel: „Și unii pe alții să ne îmbrățișăm” spune o frumoasă cântare din noaptea Învierii.

Crucea e semnătura lui Dumnezeu și garanția prezenței Lui. E logo -ul meu, ca și creștin.

sâmbătă, 11 septembrie 2021

Leadership în Biserică

Am participat la Congresul anual al Episcopiei noastre, ținut și anul acesta, tot online, din cauza pandemiei.

O prezentare mi-a atras atenția și interesul: despre leadership în Biserică. Un subiect atât de delicat, dar fără seamăn de important. Smerenia are locul ei, liderii - membrii comunității care au și pot duce o inițiativă până departe - au și ei locul și importanța lor.

Spunea prezentatoarea: mai ales în vremuri de criză se văd liderii. Cu un umor discret, a subliniat: să nu lăsăm să treacă o criză fără să profităm de ea: să aflăm pe oamenii care se poartă cel mai bine, cel mai sănătos, în această perioadă grea și să le luăm exemplul. Ăsta este leadership - ul.


Interesant: leaderul ortodox, care este, în primul rând, unul care slujește celorlalți. Parcă am mai auzit idea asta. A, da, îmi amintesc: la Hristos. Căci El a zis, scurt și fără echivoc: „Cine vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”.

sâmbătă, 14 august 2021

Cerul în sărbătoare

În fiecare sfârșit de săptămână al lunii august, în împrejurimile Montrealului, cerul e în sărbătoare. Nu, nu e vorba de sărbătoarea celestă a lumii nevăzute, ci de ceva mai pământesc: Festivalul de baloane cu aer cald de la Saint Jean sur Richelieu. Se adună pasionați și profesioniști, iar doritorii pot face un zbor de agrement cu acest aparat de zbor inedit. Asta, pe lângă spectacole, picnicuri, concursuri și alte activități de sezon.

luni, 26 iulie 2021

Ce faci, Teo ?

Mai deunăzi, îl văd pe Teo pe gânduri. Îl întreb:

- Ce faci, Teo ?

El, fără să se întoarcă, îmi răspunde, ca un om preocupat:

- Pansez...

(în franceză, penser înseamnă a gândi. Je pense = gândesc. Dar, Teo al meu a gândit-o pe franțuzește și i-a ieșit pe românește. Zarzavat, nu altceva!)

miercuri, 23 iunie 2021

A apărut cartea „Pe marea vieții”

Mi-a ieșit zilele trecute de sub tipar cea de-a doua carte, ”Pe marea vieții”.
Este o carte de literatură, o culegere mixtă de poezie și proză, ale cărei lucrări au fost publicate ici și colo, de-a lungul anilor.
Am nădejde că mai sunt încă cititori de literatură tipărită într-o lume dominată de online.
Cartea este gratuită și disponibilă pentru descărcare AICI

vineri, 4 iunie 2021

Comoară de tandrețe

În slujba botezului, cântăm așa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”. Iar în limba franceză, sună așa: „Donne-ne moi une robe de lumière, Toi qui te drappe de lumiere comme d’un manteau. Trésor de tandresse, o Christ notre Dieu”.

Partea a doua sună aproape poetic: tresor de tandresse. Comoară de tandrețe. Tandrețea este un alt nume dat milei, iar mila este o expresie a iubirii. Iubirea care e atentă, nu bruschează, nu forțează, ocrotește. E mâna care ține o floare și o oferă, fără să o strivească, deși are puterea să o facă.

Mila este iubirea care dăruiește și se dăruiește. Nu se impune cu de-a sila și nu caută ale sale. E altruistă până la jertfelnicie. Iar Dumnezeu este comoară a milei.

Mila ajută pe un om care nu se poate ajuta singur. Un om milostiv lasă de la el. Nu dă după meritul, ci după nevoia celui care primește.

În ectenii spunem, de nenumărate ori, „Doamne miluiește”. Acest cuvânt atât de românesc cuprinde în el și iubirea, dar și ajutorul de la Dumnezeu (darul, mai spunem, adică ceva mai presus de puterile noastre).

Tandrețea, sau mila, e iubirea tradusă în fapte, iubirea care se dăruiește celuilalt, așa cum ne-o dăruiește Hristos nouă. Gratuit, necondiționat și din toată inima. Cu mâna largă. Domnește, cum spunea Steinhardt.

luni, 10 mai 2021

Și eu am fost la mormântul lui Iisus

Pastorala pascală de anul acesta a Înaltului Nathaniel, episcopul nostru, m-a mișcat prin curajul mesajului și prin franchețea discursului. E o pastorală, adică un mesaj părintesc, nu un editorial furibund al unui ziar new-yorkez. Și totuși, reușește să atingă o problemă pe care o ascundem uneori sub preș: aceea a credinței, care ori arde, ori lipsește cu desăvârșire. Iată ce spune, printre altele, vlădica:

Veniți să vizităm ... măreața biserică a Învierii, cea care acum Îi ocrotește mormântul.

Vom vedea un mormânt gol printre lumânări, tămâie și șoapte, înconjurat de vânzători de suveniruri și bazare cu cruci din lemn de măslin, sticle de plastic cu apă din râul Iordanului și tricouri care mărturisesc faptul că „am vizitat mormântul lui Iisus!”. Cu toate acestea, El, Iisus Hristos, nu se află acolo.

Într-adevăr, și noi putem călători la Ierusalim unde El a fost pus și să nu-L găsim în mod fizic acolo, însă se află El în mod duhovnicesc în noi? Este posibil ca locul pe care l-am ținut pentru El în inimile noastre să se fi împovărat cu probleme ale vieții cotidiene, cu diverse frici și scepticism, astfel încât El să nu-și găsească niciun loc în „marea biserică” a sufletelor noastre?

Este vorba despre teama că acești câțiva ani de viață sunt doar atât, câțiva ani, iar apoi, „nimic”. Nici o judecată temporară, nici o judecată finală, absolut nicio judecată... doar un neant după ce ochii noștri se închid sau sunt închiși pentru noi; nicio „înviere a morților și viața veacului ce va să vină”. Este posibil ca noi înșine să fi devenit morminte goale, slabi în credință, „sceptici”?

Și încheie apoi, tranșant și optimist:

Curaj, iubiții mei!
Fie ca orice teamă să fie lăsată deoparte când propovăduim unii altora și lumii întregi că „Hristos a înviat, nu este aici!”.
Mergeți și spuneți acest lucru unei lumi sceptice înspăimântate de lipsa de dragoste și credință în Cel care a cucerit Moartea!



miercuri, 5 mai 2021

Acum toate s-au umplut de lumină

Am făcut deniile, Prohodul și Învierea. Aș vrea să spun „ca de obicei”, dar nu a fost așa. Restricțiile și-au spus cuvântul. Am fost douăzeci și cinci de persoane în biserică și tot atâtea în capelă. Am făcut slujbe scurte, pentru ca cei rămași afară să intre și să ia lumină fără să aștepte prea mult. La Prohod, am cântat numai strofele impare. La slujba Învierii, care a durat douăzeci de minute și a fost făcută seara la oră de vecernie, tot așa.

Pentru că nu avem corul, mi-a revenit mie partea muzicală. Nu am putut să mă îmbrac în veșminte albe și să dau lumină de la lumânarea frumoasă de ceară, ci am dat răspunsurile la strană. Dar nu am luat asta ca pe o retrogradare, ci ca pe o oportunitate de a cânta Axionul pascal și celelalte, ca în tinerețile mele de bariton.

Și cu toate astea, a fost o Înviere proaspătă, tonifiantă, luminoasă. Pandemia nu mai are (și nici nu a avut) puterea de a tulbura bucuria de a fi acolo, în biserică. Alături de prieteni, de familie, de copii, de preotul meu, de sfinții din icoane și de poveștile lor.
Un desen al Mariei, la 6 ani

Vine primăvara și aici în Canada. Și, chiar dacă nu mai am douăzeci de ani, știu să mă bucur. De verdele crud al ierbii, de mângâierea caldă a vântului, de cafeaua dintâi a dimineții, de croissantul proaspăt copt și dat copiilor mei dimineața. de simplitatea de a felia mărul cu cuțitul și nu cu vreun aparat special, de a vedea încă un recital de vioară al Mariei sau de a călca noaptea pe vreo jucărie contondentă de-a lui Teo.

Plănuiesc o a doua carte, aștept zile însorite ca să ies să fotografiez în câte un parc cu asistentul meu, Teo și încerc să stau departe de gâlcevile facebookului pro sau contra pandemie. Nu mă simt nici special, nici providențial și nici ales. Sunt un oarecare și îmi fac treaba acolo unde mă găsesc. Nu simt nevoia să salvez toată lumea, reală sau virtuală. Salvez ce e în ograda mea și cred că e de ajuns. Dacă reușesc, alții vor urma exemplul. Dacă nu, știu că nu am agasat pe nimeni cu predici nesolicitate.

„Sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”, spunea, cred, Charles de Gaulle. O genială lecție de smerenie, de la un militar. Dacă gândim așa, nu ne-am mai supăra atât între noi din cauza părerilor diferite despre covid, vaccinuri sau mai știu eu ce.

Acum toate s-au umplut de lumină...

vineri, 30 aprilie 2021

Psaltirea audio

Am terminat de înregistrat și editat primul meu audiobook: Psaltirea lui David. A fost o plăcere să experimentez cu micul home studio și sunt mulțumit de ce a ieșit. Un proiect interesant și constructiv.

Ca tehnică, am folosit un microfon și o pereche de căști profesionale AudioTechnica, iar înregistrarea am făcut-o cu GarageBand, pe un Mac Mini.

Sper să fie de folos celor care vor asculta.

duminică, 25 aprilie 2021

Auzi, tu crezi în pandemie ?

Aseară, am slujit Maslul, cu părintele meu. Eu mă perindam de la strană la tetrapodul de pe amvon. Am citit apostolii și jumătate in Evanghelii, iar părintele cealaltă jumătate și toate rugăciunile. Am jucat la două porți amândoi, dar asta este când faci maslul, destinat pentru sobor mare, cu doar doi preoți și fără strană. Când va trece covidul, o să ne amintim cu umor de zilele astea.

Am citit, printre altele, apostolul al șaselea. Acolo, un text mi-a atras atenția: „Să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții.” (Galateni 5,26).Și nu am putut să nu mă gândesc la facebook. Locul unde mulți scriu și postează gânduri, idei, păreri despre pandemia de coronavirus și vor ca ceilalți să le citească, pentru că sunt grozave. Virale. Locul unde au loc gâlcevi dintre cele mai puțin elegante, pentru că mulți au păreri la care țin și care, inevitabil, intră în conflict cu părerile altora. Iar, de când cu pandemia, mulți, dureros de mulți se pricep la medicină, la virologie și politică, au păreri și se ceartă cu alții.

Auzi, tu crezi în pandemie ? Cifrele astea cu numărul zilnic de cazuri sunt exagerate. Guvernul știe niște chestii, dar nu ne spune. Și tot așa, idei purtate la colțul bisericii (pentru că unii au decența să nu vorbească despre ele în biserică, după slujbă, atunci când socializează).

Hai să mai semnăm o petiție online, poate convingem guvernul să ne dezvăluie cel mai mare secret: acela că nu există coronavirus. Dacă le trimitem o petiție pe facebook, sigur îi speriem și or să cedeze. Sincer, să stau în fotoliu, alături de o cafea și să semnez petiții pe facebook nu e tocmai definiția mea de activism civic. Dar, ce să-i faci, poate sunt de modă veche.

Dar preferatele mele sunt siturile de senzație (scuzați, de jurnalism de investigație), care dezvăluie secrete conspiraționiste și pe care câțiva oameni de la biserică le citează uneori, ca să își argumenteze părerile. Secrete, da’ noi le-am aflat de pe net...

La sfârșitul zilei, prefer să fiu victima minciunilor guvernului canadian decât al unui obscur website rusesc !

vineri, 23 aprilie 2021

Muntele renașterii

Închipuie-ți pentru o secundă că ai putea poposi într-o viață trecută:

Ce ai vrea să te afli făcând acolo ? Ce te-ar încânta ? Ce te-ar face mândru ?

Întreabă-te asta și întrebarea despre ce să faci în viața asta devine așa de simplă, că te sperie. Fă pur și simplu acel lucru care te-ar încânta, care te-ar face să spui: sunt eu cu adevărat ! Fă asta și ești viu.

Acum 500 de ani, un om pe nume Petrarca s-a urcat pe un munte doar ca să admire priveliștea. Era un mod nou de gândire care a marcat începutul Renașterii.

duminică, 18 aprilie 2021

Conspirație, da' s-o știm și noi

Mă gândeam să scriu un articol consistent și acidulat despre cei care văd conspirații peste tot, dar această postare de pe cartea cu fețe mi-a rezolvat problema. E scurtă și la obiect, așa că o copiez aici spre luare aminte:

Nici conspirațiile nu mai sunt cum erau odată. Să reușești tu să gândești tot planul ăsta fără cusur, să prevezi reducerea populației, să te gândești cum bagi chip-ul în vaccin, cum să preiei controlul la toată media, la toate guvernele, institute de cercetare, specialiști, să fii atât de genial pentru toate acestea și să-i uiți tocmai pe Gicu și Frusina din Dolhasca care te dau de gol pe Facebook.(Viorel Anghel)

Curat conspirație, mon cher...

luni, 1 martie 2021

Sărut-mâna, doamnă

V-am spus cum am sărutat odată mâna unei doamne ?

E politicos uneori ca și un preot să facă acest gest. Se ridică mâna doamnei până undeva la înălțimea feței, iar cel care o sărută înclină puțin capul. Eu m-am aplecat de mijloc, ca și cum aș fi sărutat mâna unui episcop. Doamna nu a observat. Dar lângă mine, părintele paroh a privit cu înțeles și cu un ușor zâmbet. Când am rămas numai noi doi, i-am spus așa, ca unui confident:

- Ce să-i faci, părinte, defect profesional...

joi, 25 februarie 2021

O liturghie corală în pandemie

O a doua înregistrare multicam, de data asta cu patru camere și un reportofon. La strană, părintele Alexandru cu soția și cumnata, au făcut, ca de obicei, o armonie pe trei voci, care face biserica să nu mai pară așa pustie.


Am folosit CyberLink PowerDirector, un soft de editare video serios, dar în același timp amuzant. A trebuit să maschez sunetul atunci când unul din copiii de altar a pufnit în râs, sau să înlocuiesc „Iubi-Te-voi, Doamne” cu o variantă mai veche, care se auzea mai bine. Am mai acoperit momentul când s-a stins lumina în altar și unul dintre consilieri a venit până la strană să reseteze siguranța din panou. Câteva cling-clang se aud oricum, dar nu am avut ce face. Și alte câteva momente ca acestea, inevitabile la o liturghie autentică, live, neregizată.

Partea cea mai importantă, sunetul, e destul de bun calitativ. Am folosit un mic reportofon Sony pus lângă icoana de pe iconostas, adică la egală distanță de preot, diacon și strană.

duminică, 14 februarie 2021

Predică despre femeia canaaneancă

Am transmis, ca de obicei, Liturghia pe facebook. Și mi-a venit rândul să predic. Era evanghelia despre femeia canaaneancă. Și abia după ce am văzut înregistrarea, am realizat că e prima. Prima înregistrare video cu o predică de-a mea. Nu mi-a luat decât douăzeci de ani.

duminică, 24 ianuarie 2021

O liturghie în pandemie

Am înregistrat liturghia de astăzi cu o cameră video, două telefoane și un reportofon. Am importat apoi totul într-un program de editare video, am sincronizat cele trei piste video cu cea audio și rezultatul l-am aranjat puțin, încât pare mai dinamic prin schimbarea de cameră în funcție de acțiune.


Nu mă pricepeam la acest tip de montaj, care se numește „multicam”. Dar, după ce am văzut cât de ușor se face, a devenit favoritul meu ca metodă de a înregistra o slujbă. La urma urmei, în biserică nu te poți plimba de colo-colo ca să filmezi. Deranjează. Așa că am pus camerele pe trepied înainte de binecuvântarea de început și am uitat de ele. Mi-am văzut de slujbă ca de obicei iar la sfârșit am colectat înregistrările. 

Am adăugat apoi mici efecte, cum ar fi textul Crezului care defilează pe ecran în timp ce îl rostim, sau un prim plan al partiturii de la Tatăl nostru, filmat după slujbă și adăugat peste montaj la momentul recitării lui. Ori la cântările mai lungi, în loc să mă filmez pe mine am inserat imagini cu niște lumânări, baldachinul, candele sau icoane. Pentru ca imaginea să nu fie prea mult timp fixată pe același cadru, mai ales când acolo nu se schimbă prea mult.

Mici trucuri, care sper să placă.

sâmbătă, 2 ianuarie 2021

Cu părintele și Costi Ioniță la început de an

Am început anul cu bună dispoziție. Chiar cu veselie. Nu veselia din paharul de vin sau cheful din jurul mesei îmbelșugate. Nu am avut așa ceva. Ci bucuria lucrurilor simple. Cele pe care le trecem uneori cu vederea.

Ieri, în prima zi a anului a fost ziua de naștere a părintelui meu. Grijuliu, el și-a pus statusul pe facebook, dar în loc să aleagă aniversare, a apăsat din greșeală pe mariaj. Asta ar fi rămas o simplă stângăcie amuzantă. Dar, în prima jumătate de oră a acelei prime dimineți din an și înainte să apuce să-și corecteze statusul, a primit felicitări și like-uri de la oameni care, se presupune, îl cunoșteau, sau ar fi trebuit să îl cunoască: să vă fie de bine, să fie într-un ceas bun și altele ca aceatea.

M-am amuzat copios să văd oameni care vizitează pagina de facebook a preotului lor, dar nu știau că e căsătorit bine mersi de un sfert de secol, are patru copii și un nepot și, prin urmare, trebuie să fie o greșeală. Au crezut, nitam-nisam că s-a însurat părintele. Ca să vezi. Noi întâi dăm like și după aia citim.

Când ne-am întâlnit la biserică pentru liturghia de Sfântul Vasile am glumit și eu: father, nu știu pentru ce să vă felicit mai întâi: pentru aniversare sau pentru însurătoare. Am râs amândoi.

Astăzi, Nicoleta a avut o ședință online de zumba. În direct cu Marie-Eve, o vecină quebecoasă, și alți – nu exagerez – nouăzeci și nouă de participanți, din care patru moderatori. Ajunseseră la limita aplicației zoom.

Și cu ce crezi, măi nene, că au deschis dansurile: cu o melodie de Costi Ioniță. Ceva săltăreț, ce-i drept, care mergea bine cu mișcările lor. Ia uite, zic, ce popular e Costi la sala de gimnastică virtuală din Montreal !

Fără număr...