Nicolae Marinescu
Teolog prin studii (Facultatea de Teologie Ortodoxă din București, 2001), informatician prin profesia canadiană (Université de Montréal, 2013).
Scriu pentru că îmi place să îmi dau cu părerea iar uneori chiar îmi iese.
Am început să cochetez cu poezia întâmplător. Primele versuri au fost o temă de la școală. Trebuia să fie ceva cu formă fixă, după un model cu șase versuri al lui George Coșbuc. A ieșit o poezie despre soare, o descriere științifică, în versuri, a astrului zilei. Pe vremea aceea încă citeam cărți de astronomie și eram abonat la revista Start spre viitor.
Abia în clasa a noua, un grup de entuziaști de la Liceul „Alexandru Ghica” din Alexandria, am avut ideea unui cenaclu literar. Să ne fi văzut: informaticieni care debutau în literatură. Și a ieșit ceva. Ne-am văzut creațiile la gazeta de perete și, mai apoi, la „revista” cenaclului, mai exact patruzeci de foi de imprimantă capsate împreună. Tiraj: 7 exemplare. Dar pentru noi asta a reprezentat debutul scriitoricesc și eram mândri.
Profesorul nostru de limba română, domnul Tiu, m-a trecut pe rând prin calificative ca puieril, juvenil și debut timid, până să îmi accepte primele materiale scrise.
Prima proză scurtă am tipărit-o în laboratorul de informatică al liceului, pe foaie de imprimantă matricială, din aia cu găurele pe margini, încât părea o factură de electricitate. Domnul Tiu mi-a înapoiat „batista” și mi-a spus că e bună. Nu știu nici acum dacă a vrut să spună că e bună de citit sau de șters la nas.
Am învățat jurnalism religios în studenție, pe lângă redacțiile revistelor Formula As, Privirea și Lumea Magazin. Asta a dus la elaborarea unei teze de licență cu titlul „Presa religioasă – mijloc modern de catehizare ”.
Poezie religioasă și laică, dar nimic notabil decât după absolvire. Colegii de catedră au fost amabili să îmi publice ocazional câte o poezie în ziarul Teleormanul (Alexandria) , revista Helis (Slobozia) și revista Iisus Biruitorul (Sibiu).
Deși student teolog, i-am citit pe sub bancă pe Baudelaire, cu Les fleurs du mal, pe Omar Khayam, sau pe Rilke, cu aceeași delectare ca în poemele Sfântului Ambrozie al Milanului. Credeam că în poezie ni se permite să fim puțin rebeli, și că există, pentru orice poet, un colțișor de rai ascuns de privirile iscoditoare ale teologilor. Cred și acum acest lucru.
A venit, în anii aceia, un premiu special pentru Cel mai frumos poem dedicat Sfintei Cruci, la concursul de poezie creștină Daniel Turcea, București, 1998, pentru poezia La umbra Crucii. Poezia e scrisă în forma unui imn acatist, ca cele pe care le citim uneori în zile de sărbătoare.
O parte din poemele religioase au fost rostite într-o serie duminicală, în biserica „Adormirea Maicii Domnului” din Alexandria, în anii 2001 și 2002, unde mi-am început activitatea de slujitor al altarului. Erau strofe simple, motivaționale, ușor digerabile de către majorititea ascultătorilor. Bineînțeles, toate aveau rimă. Trebuia să fie muzicale, căci așa consideram că e cuviincios.
Veșnic începător într-ale prozei scurte, unde lucrez la o serie numită „Povești cu final neașteptat”.
Bloger, cititor în egală măsură, de Filocalie și Pateric, dar și de Steinhardt, Anania, Pleșu. Pasionat de fotografie artistică, de muzică corală și de copiii mei, Maria și Teodor.
Arhidiacon la Catedrala Buna Vestire din Montreal și informatician.
Motto-ul poetic îmi este: „Dacă a creat Psaltirea, înseamnă că și Dumnezeu e poet.”
email: nicolae[at]marinescu[punct]ca
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu