Minunea din drumul Damascului

... fragmente...

Drumul Damascului, undeva în prima treime a secolului I.

Saul, rabin energic și devotat, călătorește spre orașul sirian, cu un scop clar: trebuie să depisteze si să investigheze pe adepții celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o sectă periculoasă și de aceea, misiunea lui e una în folosul comunității evreiești. Sau, cel puțin, așa i s-a spus de către Sinedriu, forul superior iudaic.

 

Ce nu știe însă Saul este că, pe acest drum, viața lui se va schimba. Radical. Călătoria lui va deveni, brusc, una inițiatică. Același Iisus îi apare ziua în amiaza mare și… îi vorbeste. Doar lui: “Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”

Căutarea lui Saul se dovedește a fi o aflare, o acceptare. El pare să strige ca tatăl copilului din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Ca el va mărturisi Blaise Pascal, secole mai târziu: „nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit.”. La fel și Eugen Ionescu: „În cine cred ? În Iisus Hristos, sper!”. Iar Nicolae Steinhardt va spune atât de frumos, în Jurnalul Fericirii: „Chiar dacă ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.”

citește articolul integral aici

Gala Galaction și Saul din Tars

Am luat din nou în mână Jurnalul lui Gala Galaction. Cum s-a mai preocupat părintele de evoluția interioară a lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel și de autenticitatea minunii Învierii! De fapt, spune el, nu aparițiile Mântuitorului după Înviere au fost atât de importante în încredințarea Dumnezeiri Lui, cât aflarea mormântului gol. Păzit de soldați romani, trupul nu avea cum să fie furat și să dea naștere apoi unei isterii de masă. Descoperit gol, a avut aceeași impresie puternică asupra apostolilor precum au avut-o aparițiile Lui de după. Poate cineva s-ar fi gândit că nu e El, sau că au o vedenie. Dar lipsa trupului din mormânt era palpabilă, neafectată de interpretări sau păreri. Nu mai era și gata!

La fel se preocupă de cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești ?”. Cu sensul greșit de Mă persecuți, venit de la varianta latină. Dar părintele duce cuvântul ăsta atât de important prin ebraica veche și aramaică (vorbită în vremea aceea) și sensul e mai degrabă de „Mă urmărești”, „te ții după Mine”. Așa cum, prin Vechiul Testament, oștile nu-știu-cui alungaseră, fugăriseră pe filisteni, urmărindu-i până au părăsit țara lor.

O traducere bună nu e nici aceea de mă cauți, că asta ar însemna să vii după cineva pe care nu l-ai văzut încă, despre care nu știi mare lucru. Saul Îl știa pe Hristos Cel presupus înviat, dar refuza că creadă. Spera să demaște acel plan al discipolilor care Îi furaseră trupul și își fundamentau credința pe o înșelătorie. Dar, ca investigator al Sinedriului, nu a întâlnit, cel puțin în Ierusalim, decât oameni simpli, cu o credință vie și sinceră, care nu se putea întemeia pe un fals al Învierii sau pe vedenii, ci pe un fapt real.

De aceea, Saul pleacă la Damasc, că să facă alte investigații și anchete. Dar nu mai apucă, deoarece Hristos îi apare, nu în vedenie, ci aievea și îi schimbă viața cu desăvârșire.

Restul este istorie.

Drumul Damascului

Drumul Damascului, undeva, la jumatatea secolului I.

Saul, rabin energic si devotat, calatoreste spre orasul sirian, cu un scop clar. Trebuie sa depisteze si sa elimine pe adeptii celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o secta periculoasa si de aceea, misiunea lui e una in folosul comunitatii evreiesti.

Ce nu stie insa Saul este ca, pe acest drum, viata lui se va schimba. Radical. Calatoria lui va deveni, brusc, una initiatica. Acelasi Iisus ii apare intr-o viziune, ziua in amiaza mare si... ii vorbeste. Doar lui: „Saule, de ce ma prigonesti?"

Cuvintele Lui Iisus Hristos au ramas in istorie. Dar, cine nu cunoaste istoria, este condamnat sa o repete. Asa se face ca, drumul Damascului a devenit simbolul drumului convertirii. Al cautarii si al regasirii de sine. Al gasirii Raspunsului si al locului in lume. Drumul ridicarii valului care ne acoperea, pana atunci, ochii.

Nu cred in convertirea (nu numai cea religioasa) rapida si fara efort, stil "plug'n play". Nici Sfantul Apostol Pavel (fost Saul) nu a ajuns in Damasc gata transformat in crestin, ci a trecut printr-o perioada de framantari si cautari asa cum ii sta bine unei minti puternice.

De fapt, daca stau sa ma gandesc, drumul Damascului dureaza toata viata. Pentru ca toata viata suntem inconjurati de intrebari. Depinde de fiecare DACA si UNDE cautam raspunsurile.

Vârstele credinței

Orice om credincios are nevoie să-şi consolideze credinţa din când în când. Odată cu vârsta, sporesc şi pretenţiile intelectuale. De pildă, pentru un copil, este suficientă imaginea bătrânelului cu barbă albă, care taie limba copiilor ce înjură şi aduce îngeraşi celor cuminţi.

Crescând, însă, mintea şi sentimentele au nevoie să îl vadă pe Dumnezeu potrivit nivelului lor de maturitate. Descartes spunea foarte edificator: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” De pildă: mi se oferă într-o zi argumente științifice împotriva existenței lui Dumnezeu (și sunt destule în ultimii zeci de ani). În loc să le neglijez, prefăcându-mă că nu le văd, prefer să le iau la bani mărunți, să le elimin unul câte unul prin contra-argumente. Cu riscul chiar de a mă îndoi puțin sub influența lor. Dar, odată eliminate, nu mă vor mai atinge toată viața. Voi fi imun.

O credinţă din inerţie îl duce pe om la o moarte a gândirii analitice. Iar de aici la răcirea spirituală mai e puţin. Dumnezeu urăşte căldiceii. Adică pe oamenii care cred din inerţie ori din obicei.

Apostolul Pavel a fost un ateu convins. Dar a avut mintea căutătoare. Nu era căldicel. De aceea a fost uşor să se convertească. O minte leneşă nu se poate converti cu adevărat.