Cât avem o țară sfântă / Și un nai care mai cântă

Victor, băiatul Petronelei, a cântat acest cântec, acompaniat de micul nostru cor de copii, la serbarea de hram a Catedralei.

Niște versuri emoționante, o melodie dulce, care se potriveau bine cu vocea lui de copil, viitor tenor.

Versuri ca acestea:

Cât avem o țară sfântă

Și un nai care mai cântă

sau

O câmpie, un sat natal

O clopotniţă pe deal

nu au cum să nu te sensibilizeze.

Nu știu dacă îl pot numi un colind, dar are aceeași dulceață și nostalgie românească.

De cum am ajuns acasă, i-am căutat versurile, i-am descifrat acordurile la chitară și l-am cântat pe îndelete, adăugându-l la tolba noastră de cântece de Crăciun, să ne fie de folos.

Iată partitura completă:

Revista SOLIA a Episcopiei noastre din Statele Unite și Canada a avut buna plăcere să îmi publice un articol și două colinde. Mulțumesc mult Înalt Prea Sfințitului Nathaniel și părintelui Florin Ristache, editorul de limbă română al revistei.

Linkul către revistă:

https://roea.org/files/Solia---The-Herald/2023/SOLIA-Q4-2023-final.pdf

Linkul către situl episcopiei:

https://roea.org

La Montreal, colo-n jos

Afară...

... și în casă

Cea mai scurtă poveste

Cea mai scurtă povestire scrisă vreodată are doar șase cuvinte. I se atribuie lui Ernest Hemingway – i s-ar și potrivi, dacă îi considerăm stilul – dar nu îi este dovedită originea. 

Ar fi pornit de la un anunț dintr-un ziar al vremii. 

Ea sună așa: 

    For sale: 

        Baby shoes 

        Never worn

În traducere: 

     De vânzare: 

        Pantofi de bebeluș 

        Nefolosiți 

Și nu pot să nu văd lunga poveste care se înfiripă în mintea cititorului, în mai multe cuvinte decât cea scrisă, despre un bebeluș care poate nu a văzut lumina zilei și nu a apucat să se bucure de pantofiori. Imaginația scrie o altă poveste, mai bogată, mai tristă și mai nuanțată decât textul care a atins-o prin pana unui scriitor consacrat. 

Așa se face arta de calitate: o parte ceea ce e scris, o altă parte, ceea ce se înfiripă în mintea ori în sufletul cititorului.

Am aprins luminile de iarnă

 Așa arată casa noastră seara, într-o toamnă târzie, așteptând iarna. 

Iarnă care o să vină, fără îndoială. Și când vine, uită să mai plece. Dar tot o iubim. Așa e în Canada.

Toamnă la Slobozia în 2006

Țara asta-i mare cât raiul!

Ne-am petrecut concediul de vară în Quebec. Provincia e de vreo șapte ori mai mare decât România și mai sunt încă nouă ca ea în toată Canada. Ai ce vedea ca să îți ajungă o viață !

Pe ambele drumuri, de dus și de întors, am înnoptat la Ville de Quebec, ca să nu conducem prea mult deodată și ca să vizităm și pe acolo câte ceva. Am văzut Aquarium-ul și cascada Montmorency, cea din urmă o furie a apelor și un exercițiu de rău de înălțime. Sincer, când traversam podul peste cascadă, aveam picioarele moi și nesigure. Dar priveliștea asupra fluviului St. Laurent a meritat curajul.

A doua zi, am condus alte trei ore până la Tadoussac, o veche așezare întemeiată de primii exploratori europeni, care au făcut aici schimburi cu autohtonii și au construit o capelă și un port. Satul e așezat la confluența râului Saguenay cu fluviul St. Laurent, ceea ce îl face un loc bun de acostat. Ce interesant trebuie să fi fost pe la finele secolului 18, când aici se opreau corăbii, în drumul lor spre Quebec și Montreal!

Ne-am cazat la hotelul Tadoussac cu acoperișul lui roșu, ca și capela de la 1747. Interior și exterior, îmi amintea de filmele de epocă, sau de un hotel rustic unde Agatha Christie își poate rezolva un mister. După cină, ori ne plimbam pe plajă, ori îl ascultam pe chitaristul din foișorul hotelului.

Atracția principală a fost croaziera cu vaporașul, ca să vedem balene. Balene propriu-zise nu am văzut, doar câteva beluga, un fel de delfini albi, care se hârjoneau în familie, în ciuda ploii și a celor 17 grade.

Am trecut pe lângă insula cu un nume atât de frumos, Notre-Dame-des-Sept-Douleurs, care adăpostește un sătuc mic și izolat, unde, în afară de case rare, singura construcție publică este magazinul sătesc.

La întoarcerea din croazieră, am intrat puțin spre nord, în fiordul Saguenay, o autostradă de apă străjuită de munți înalți, maiestuoși, inaccesibili. Mi-ar fi plăcut să mergem până la orașul Saguenay, aflat la o sută douăzeci de kilometri mai la nord. Rămâne pe altă dată. 

Mă întreabă Teo la un moment dat: 

- Pe balene nu le deranjează ploaia ?

- Păi, zic, nu, că sunt deja ude !

Și el și Maria s-au bucurat din plin de vacanță și au mai adăugat încă o experiență, alături de multe care vor urma, la copilăria lor canadiană, în țara asta care, vorba domnului poet George Filip, „e mare cât raiul !”

Pupic cu beluga

Minunea din drumul Damascului

... fragmente...

Drumul Damascului, undeva în prima treime a secolului I.

Saul, rabin energic și devotat, călătorește spre orașul sirian, cu un scop clar: trebuie să depisteze si să investigheze pe adepții celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o sectă periculoasă și de aceea, misiunea lui e una în folosul comunității evreiești. Sau, cel puțin, așa i s-a spus de către Sinedriu, forul superior iudaic.

 

Ce nu știe însă Saul este că, pe acest drum, viața lui se va schimba. Radical. Călătoria lui va deveni, brusc, una inițiatică. Același Iisus îi apare ziua în amiaza mare și… îi vorbeste. Doar lui: “Saule, Saule, de ce Mă prigonești?”

Căutarea lui Saul se dovedește a fi o aflare, o acceptare. El pare să strige ca tatăl copilului din Evanghelie: „Cred, Doamne, ajută necredinței mele”. Ca el va mărturisi Blaise Pascal, secole mai târziu: „nu M-ai căuta, dacă nu M-ai fi găsit.”. La fel și Eugen Ionescu: „În cine cred ? În Iisus Hristos, sper!”. Iar Nicolae Steinhardt va spune atât de frumos, în Jurnalul Fericirii: „Chiar dacă ar fi adevărul altceva decât Hristos, eu tot voi rămâne, orice s-ar întâmpla, cu Hristos.”

citește articolul integral aici

Decebal și Moșii de vară

Una din cele mai cunoscute descoperiri arheologice legate de daci este ulciorul de la Sarmisegetuza cu inscripția Decebalus per Scorilo. S-a spus despre ea că înseamnă Decebal, fiul lui Scorilo. Nu este sigur dacă Scorilo era tatăl lui Decebal, sau un unchi al lui, dar e clar că inscripția îi era dedicată.

De ce ar fi scris Decebal pe un vas de lut o dedicație în limba latină pentru strămoșul lui ? Decebal nu era creștin, se închina încă lui Zamolxes. Dar creștinismul apăruse deja în Dacia, prin apostolul Andrei și ucenicii lui. De asemenea, limba latină nu îi era străină regelui dac.

Inscripția pare să fie în limba latină. Dar per Scorilo se traduce nu prin puer (fiu, copil) ci mai degrabă prin pentru: „Decebal pentru Scorilo”.

Dacii aveau cultul morților încă înainte de a îmbrățișa creștinismul. O ipoteză recentă, îmbrățișată și de Mitropolitul Bartolomeu Anania, este aceea că Decebal a împărțit cireșe în acel vas de lut pentru sufletul tatălui său, Scorilo.

Și de atunci avem obiceiul ca, la sărbătoarea Moșilor, să se împartă cireșe în vase de lut, pentru sufletele celor adormiți din neamurile noastre. Obicei care se poartă chiar și aici, peste ocean, departe de Dacia.

Azi am primit cireșe la slujba parastasului de Moșii de vară. Și m-am gândit la Decebal și la Bartolomeu Anania. Deși ne găsim la distanțe mari în timp și spațiu, le-am spus, totuși, veșnica pomenire !

Bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la voi

Nu știu cum, dar astăzi microfoanele din biserică au fost mai sensibile decât de obicei. Cel de sub candelabru, unde îmi rosteam eu ecteniile, răsuna în toată biserica, astfel că mi-am recitat textele cu voce joasă sau m-am depărtat puțin, ca să nu se audă prea tare.

Și m-am simțit din nou ca un solist. Ca și cum liturghia a fost scrisă pentru mine și se desfășoară în jurul meu. Preotul și altarul sunt în fața mea, corul și credincioșii - în spate, stranele, în stânga și în dreapta, la locurile lor. Iar eu, în mijloc, solistul care unește toate elementele.

Firește că nu e așa, eu sunt doar o piesă mică într-un angrenaj mare. Dar nu mă poate opri nimeni să simt, o oră și ceva pe săptămână, că fac ceva măreț, că asist și particip activ la o solemnitate între cer și pământ. Că sunt unul dintre actorii ei.

Nu am salariu în biserică, nu am avut niciodată. Nu am nici funcție și nici o altă motivație administrativă. Așa că îmi rămâne bucuria simplă a Liturghiei.

„Iar bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22), spune Hristos.

Doamne, bine este să fim aici !

Puțină vreme după ce am început Liturghia azi-dimineață, a început să ningă. Ca într-un film, la Crez, fiindcă eram cu fața către intrare, vedeam, prin ușile deschise ninsoarea deasă cum se așeza peste strada Christophe Colomb.

Dar nu mi-a stat mintea prea mult la ninsoare. Pe când ziceam ecteniile, din același loc de sub policandrul mare, mi s-a părut că mă găsesc la Cina cea de Taină, în icoana de pe catapeteasmă aflată chiar în fața mea și că petrec ceva vreme acolo, la masă cu Hristos și apostolii, ca și cum am fi fost niște vechi și buni prieteni. Când mi s-au terminat ecteniile și a trebuit să mă întorc în altar, mi-am luat rămas bun de la ei cu încredințarea firească a unei apropiate revederi.

Era bine acolo. Ca pe Tabor. Cum ziceau cei trei apostoli martori ai Schimbării la Față: „Doamne, bine este nouă ză fim aici. Dacă vrei, vom face aici trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie.” Să fim cu Tine mereu, ca și cum timpul s-ar opri.

Dar timpul nu s-a oprit. Am trăit Liturghia ca de obicei și m-am întors acasă. Am mâncat pește la cuptor și am băut vin alb. Apoi o cafea și, la desert, am privit cu nesaț pe fereastră ninsoarea neastâmpărată și neostoită, până când s-au aprins luminile din pomi, semn că seara e pe aproape.

Cam asta am făcut astăzi, o zi de duminică.

Încă ne rugăm pentru sufletul adormitului robului lui Dumnezeu Mihail, poetul

Încă ne rugăm pentru sufletul adormitului robului lui Dumnezeu Mihail, poetul și pentru ca să i se ierte lui toată greșeala cea de voie și cea fără de voie.

Așa m-am rugat astăzi la Liturghie. Am adăugat ectenia aceasta peste celelalte obișnuite. Așa mi s-a părut firesc. După o veche tradiție pe care am moștenit-o de la părintele profesor Petre David din vremea când eram teolog la București și corist la Mănăstirea Antim. Pe atunci, mergeam la Bellu și îl pomeneam la parastas.

Eminescu este poetul nostru național, chiar și aici peste ocean. Sper că toți cei care au participat la pomenirea lui i-au citit câteva poezii în ultima vreme și au fost mișcați de taina lor.

Oricum, dincolo de a fi poet, este un suflet de român dus dintre noi căruia i se cuvine o pomenire din partea noastră. Ca să îi dea Dumnezeu un loc „în ramurile gândului, în sfintele lunci, unde păsări ca el se-ntrec în cântări”, așa cum scrie într-una din ultimele lui poezii, Numai poetul.

Lângă biserica noastră străjuiește, din 2019, un bust al poetului, ca o etichetă și un blazon al românilor din aceste părți.

La Mulți Ani, domnule Mihail !