Turnul nebunilor

Citesc cu plăcere Turnul nebunilor de Irving Stone. Un roman biografic despre Sigmund Freud. Iar cu stilul scriitorului m-am mai întâlnit de mult, când am citit Agonie și extaz. Iată câteva citate pe care mi le-am notat:

• O ceartă pe care o eviți este un război câștigat.
• Soția trebuie să fie cel mai frumos ornament al căminului.
• Scepticii pot fi convinși doar în funcție de propria lor viteză de acceptare, care nu ține seama de aceea a prozeliților.
• Numai aspirațiile modeste se împlinesc rapid.
• Este ușor să dai sfaturi unui prieten, dar lucrurile se complică atunci când trebuie să iei hotărâri în ceea ce te privește.
• Adversarul care te combate cu cea mai mare înverşunare este cel mai convins de dreptatea ta.

Pustnicul din Pateric

Mă gândeam la Pateric, unde un mare om de stat a vrut să caute un pustnic despre care auzise multe. A plecat cu alai de slugi și coloană oficială.

Ajuns în pustia unde știa că se nevoiește monahul, a găsit un bătrân zdrențăros care făcea nu știu ce treabă. Îl întreabă dacă a auzit despre un oarecare pustnic renumit pentru viața lui îmbunătățită. Bătrânul i-a răspuns că nu a auzit de vreun pustnic prin părțile locului. Omul a plecat, crezând că bătrânul e puțin senil.

Pe drum și-a dat seama că bătrânelul acela simplu și rău îmbrăcat era chiar pustnicul pe care îl căuta. Bătrânelul nu mințise, căci se socotea pe sine păcătos, iar asta este o virtute a adevăraților călugări.

Omul s-a întors, dar nu l-a mai găsit pe pustnic.

Figuri bizantine

Mă tot țineam de mult să iau la răsfoit meticulos caietul meu ăla roșu pe care l-am folosit la cursuri în anul IV la Teologie. Pentru că, pe lângă note de curs, am notat diverse citate și lecturi ale momentului. Steinhardt, Patapievici, părintele Marc-Antoine, Charles Diehl și alți mulți. Cum prindeam câte o vorbă de duh, cum o scriam acolo. Cu prelegerile profesorului la curs mai trișam, dar la cugetările de duh, nu.

Iată cum descrie Charles Diehl, în Figuri Bizantine, portretele unor împărătese bizantine din secolele V și VI:

Evdochia, soția lui Teodosie al II-lea:

Avea douăzeci de ani. Era minunat de frumoasă, destul de înaltă și admirabil făcută; un păr blond și ondulat îi încadra fața ca o aureolă de aur și scotea în evidență strălucirea tenului; avea ochi frumoși, inteligenți și vii, care se plecau în jos cu modestie, un nas grec și un mers grațios și nobil. Pe lângă acestea, ea vorbea frumos.

... Ce ciudat destin acela al Athenais-Evdochiei, născută păgână la Atena, devenită printr-o căsătorie, din dragoste, împărăteasă în Bizanț, moartă în exil la Ierusalim, lângă mormântul lui Hristos, ca o creștină mistică, cucernică și pasionată.

Pe Teodora, soția lui Iustinian, o descrie așa:

O dansatoare banală, cu viața mai puțin legată de morală, care într- zi, sătulă de lipsa de ancorare de până atunci, se căsătorește și acceptă în viața ei credincioșia și statornicia față de viața de familie și de bărbat.

Dar mai privește un aspect:

O mare împărăteasă, care a ocupat alături de Justinian un loc considerabil și care adeseori a jucat un rol decisiv în guvernare, o femeie cu un spirit superior, o inteligență rară, cu o voință energică, o creatură despotică și mândră, violentă și pasionată, complicată și adeseori impresionantă, dar totdeauna infinit de seducătoare. A fost atât de mult femeie...

Cuvinte ale părintelui Teofil de la Sâmbăta

Un alt cuvânt, de data asta a părintelui Teofil de la Sâmbăta, cu câteva luni înainte de mutarea în ceata celor care cuvântă cu îngerii: 

Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?

 Vorbele acestea fac parte dintr-un interviu realizat de Claudiu Târziu, pentru Formula AS, în ferbruarie 2009. În ctombrie al aceluiaș an, părintele Teofil se ducea la Domnul.

O viață creștină astăzi

Fără îndoială, o viaţă curat creştină este mai complicat de realizat astăzi, decât era în vremurile părinţilor din Pateric. Spun mai complicat, nu mai greu. Ni se cere mult discernământ, pentru a separa virtuţile de falsele virtuţi şi păcatele de falsele păcate.

Pentru un adolescent din Bizanţul secolului al 6-lea, să zicem, lecturile vârstei erau puţine şi greu accesibile. Aşa că, de multe ori, singurele învăţături înregistrate veneau din fragmente manuscrise ale Scripturii, ale câtorva filosofi sau poeţi. Prin urmare, oferta era teribil de limitată şi era uşor de triat. La fel stăteau lucrurile şi în cazul autorilor: puneau mâna pe pană, pergament şi...scriau.

Acum, însă, în secolul XXI, informaţia circulă prin mult mai multe medii: scrisă pe hârtie, pe internet, văzută în fotografii sau în filmări, auzită. Creştinii nu pot şi nu trebuie să recurgă doar la cărţi, pentru a se documenta ori spiritualiza. Vrem, nu vrem, suntem oameni ai vremii noastre şi trebuie să ne comportăm ca atare. Un film curat religios al lui Tarkovski poate avea acelaşi impact ca şi o carte bună. O fotografie artistică poate trezi în privitor sentimente religioase sau, măcar, poate aduce o stare de spirit propice rugăciunii, la fel cum ar face-o o lectură din Steinhardt. Cititul este, ce-i drept, unul din cele mai eficace căi de reţinere a informaţiei, pentru că el cere o atenţie activă. Dar, rezumându-ne numai la citit, în dezideratul nostru religios, pierdem o grămadă de documentare bune, ori de artişti audio-vizuali „puternici în cuvânt”.

Şi apropo de a fi creştin astăzi, iau un studiu de caz: Un necunoscut partajează pe internet o colecţie de melodii bune, la o calitate audio înaltă, dar care nu sunt ale lui. Nu le-a cumpărat ci le are şi el, la rândul lui, de pe net. Conform legilor copyrightului, sunt furate. Dar acele melodii ajung în mii, zeci de mii, poate sute de mii de computere şi bucură sufletul a tot atâţia oameni. Pe unii dintre aceştia, poate, îi apropie de spiritualitate. Aşa că, ceea ce a început ca un furt al unuia, sfârşeşte, fără ştirea lui, ca folos sufletesc al altora. Cine şi câtă parte din păcat poartă, se anunţă interesant de discutat.

Nu cred în „scopul scuză mijloacele”. Copyrightul e treabă serioasă şi trebuie respectat. Dar cred că, undeva, în iconomia lui, Dumnezeu ia în calcul mult mai multe variabile atunci când judecă un om. Faptele cuiva nu sunt întotdeauna ceea ce par a fi. Cerşetorul de pe stradă s-ar putea să nu fie chiar Domnul deghizat, la fel cum omul de afaceri în costum şi maşină bună, s-ar putea să fie mai sfânt decât cred unii săraci leneşi ce consideră bogăţia un păcat.

Sfinţii, mai ales ierarhii, au fost, întâi de toate, oameni ai vremii lor. Au iubit singurătatea, dar atunci când s-au aflat în cetate, s-au integrat deplin în ea şi au reuşit să o schimbe, câte puţin, în bine. Nu şi-au dorit ca lumea să fi fost altfel. Au luat-o aşa cum era şi au încercat să o facă aşa cum Dumnezeu voia să fie.

O carte bună

Citesc o carte : Thomas Merton – Thoughts in Solitude.

Thomas Merton a fost călugăr catolic și scriitor în secolul XX. Până azi, însă, nu știam nimic despre el. Iar cartea este scrisă în engleză. Dar mă înfioară și mă bucură lectura ei, așa cum a făcut-o odinioară, „Jurnalul Fericirii” al lui Steinhardt. Iată un text proaspăt citit (traducerea este aproximativă):

„Nu există cale de mijloc între recunoștință și nerecunoștință (față de Dumnezeu). Cei ce nu sunt recunoscători, încep curând să se plângă de orice. Cei ce nu iubesc, urăsc. În viața spirituală, nu există o stare de indiferență între a iubi sau a urî. De aceea, ”căldicelul” (care pare indiferent) este atât de detestabil. Este ură deghizată în iubire”.

Și altul:

„Delăsarea și lașitatea sunt doi dintre cei mai mari dușmani ai vieții spirituale. Și sunt și mai periculoși când se dau drept ”discreție”. Această iluzie n-ar fi atât de gravă, dacă discreția însăși nu ar fi fost una dintre cele mai importante virtuți ale omului spiritual. Într-adevăr, discreția însăși trebuie să ne învețe diferența dintre ea și lașitate. Discreția ne avertizează cu privire la efortul inutil. Dar pentru omul laș, orice efort e inutil. Discreția ne arată unde efortul este inutil și unde este obligatoriu. Delăsarea fuge de orice risc. Discreția fuge de riscul inutil. Dar ne îndeamnă să ne asumăm riscul pe care credința și harul lui Dumnezeu ni-l cer.”