Mică poveste cu iPhone

Părinții unui adolescent au băgat de seamă că acesta nu mai răspundea la apelurile lor. Nici la mesaje, nici la emailuri, nici măcar, culmea, la mesajele din cartea cu fețe. Așa că, grijulii, s-au impacientat. Iar când un amic de-al fiului lor le-a confirmat că nici lui nu îi mai răspundea la mesaje, au venit în graba mare de la servici ca să vadă dacă nu cumva băiatului i s-a întâmplat, Doamne ferește, ceva.

În câteva minute care li s-au părut ore, au ajuns acasă și au înțeles ce se petrecuse: fiul lor se dusese la veceu și (inconștiență?) își uitase iPhone-ul în salon.

Viața la douăzeci de ani

Într-un caiet de note din timpul studenției am găsit o carte poștală cumpărată, pe vremea aceea, de la Muzeul Țăranului Român. Cartea e simplă, cu o fotografie a bisericii și a unor case din satul Șes, comuna Ieud, județul Maramureș.

La douăzeci de ani, așa îmi vedeam viața: preot într-un sat ca acela, făcând o utrenie de hram într-o dimineață de iarnă ca aceea.

Douăzeci de ani mai târziu, viața pare că nu mai are timp, iar timpul că nu mai are răbdare. Facem de toate, încercăm să ne realizăm, am o biserică la care slujesc și unde îmi duc copiii, trăim într-o mare metropolă, cu posibilități de carieră și de viață. Nu ne plângem.

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, rămâne nostalgia acelei bisericuțe de lemn maramureșene, într-o dimineață oarecare de iarnă, printre fumurile coșurilor și cețurile amintirilor.

Cine știe, poate într-o zi...

Cuvinte dintr-o carte veche

Zi de slujbă la biserică. Două botezuri cu părintele. În timp ce el citea lepădările premergătoare botezului, mă uit pe un Minei al lunii în curs. La vecernia din seara aceasta, adică la Înainteprăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, dau peste un text:

„Cu Crucea cea de viață făcătoare a bunătății Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, îmblânzește-Te, Stăpâne și mântuiește pe Regele nostru și cetatea Ta.”

Cartea e tipărită în 1926, în timpul regelui Ferdinand.

Ce imagine frumoasă: odinioară, la o slujbă a Crucii, ne rugam pentru Regele țării. Regele și crucea, cele două simboluri al unei țări ortodoxe. Asta se întâmpla demult, când țara era mai mândră și moravurile mai simple.

Nu știu dacă textul mai există în Mineiele noi. Dar, cât timp bisericile ortodoxe românești din țară sau din afara ei vor folosi încă vechile cazanii, această rugăciune se va auzi peste veacuri, ca ecou al unor vremuri de mult apuse și veșnic regretate.

Am început apoi slujba Botezului. Noi cântam și citeam, copilul plîngea, părinții vorbeau, iar cumetrii făceau poze. Nici masca de coronavirus nu îi reținea. Nu ne asculta nimeni.

Ne fălim că suntem ortodocși. Dar câți au priceput astăzi că „ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să și viem împreună cu El”, așa cum spunea textul Apostolului din rânduiala Botezului ? La români, ca și la moldoveni, obiceurile și cumetriile se țin cu sfințenie. Dar atenția la ce se petrece în biserică la botez e uneori absentă cu desâvârșire. Mai important e papionul de la gâtul prouncului botezat, decât „haina luminoasă” pe care a primit-o prin afundarea în apa botezului. Am văzut mai de mult o fată catolică convertită de dragul soțului și botezată în biserica noastră, mai atentă la botez decât mulți dintre românii noștri.

Cât mi-aș dori să lăsăm împăunarea deoparte, ca să fim și să trăim ortodocși! Titlul singur nu ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.

Citesc cu amar o revistă ortodoxă

Duminică, la biserică, am găsit în altar o revistă ortodoxă, adusă probabil de cineva din țară. Revista se numea Presa ortodoxă. Era o publicație în format mic, cu un aspect grafic interesant. Și m-am pus să o răsfoiesc.

Un prim material era un interviu cu un părinte călugăr de la o oarece mănăstire, despre familie și creșterea copiilor. Mă rog, dădea părintele niște sfaturi din cărțile sfinte, dar, cu tot respectul pentru haina monahală, nu am reușit să înțeleg niciodată sfaturile despre căsătorie de la oameni care nu sunt sau nu au fost căsătoriți.

Un al doilea material era despre cipurile biometrice din pașapoarte. Veșnicele discuții despre cipuri. Tot cu un părinte călugăr. Că de, la teologie se studiază și microelectronica. Se arăta acolo un dispozitiv ca o pilulă sau ca o fiolă îndesată cu circuite electronice în miniatură, care ar urma să ni se implanteze în mână sau, de ce nu, pe frunte. Eu știam că actele biometrice conțin un cip pasiv, asemănător cu o cartelă de telefon, iar cipul ăla conține niște informații. Aici nu, se spunea că aceste pilule vor putea, la nevoie, să influențeze comportamentul omului și deci, să confirme apocalipsa.

Trăiesc într-o țară americană. Iar americanii, nu-i așa, sunt sursa tuturor relelor, dacă ar fi să îi ascultăm pe acești profeți mioritici. Ori, eu nu am văzut și nu am auzit despre vreo inițiativă a vreunui guvern provincial sau național legat de vreo implantare subcutanată a vreunui cip. Și de unde are revista schema electronică a dispozitivului pe care îl publică în paginile ei, asta nu pot să înțeleg. E secret, dar noi știm.

Mai era un articol despre o întâlnire a patriarhului Moscovei cu papa de la Roma. „Și-au strâns mâna”. Așa deci, gata, patriarhul a căzut din har prin chestia asta. Vai de el. Prin urmare, - și asta îmi place cel mai mult – avem dreptul să nu mai ascultăm de el și să nu îl mai pomenim la Liturghie. Pentru că așa spune nu știu ce monah grec.

Mi-a ajuns: am închis revista cu un gust amar. Să mă ierte editorii ei, care poate sunt bine intenționați. Dar chiar nu mai sunt subiecte de discutat într-o revistă care se vrea ortodoxă decât cipuri, fiara apocaliptică, semne, profeți obscuri, într-un cuvânt, un fel de paranoie deloc hrănitoare sufletului ?

Despre ninsoare și religii

Din cartea lui Sylvain Tesson, În pădurile Siberiei, un gând personal despre atitudinea față de evenimente a diferitelor religii. E o părere a lui, cu care nu sunt neapărat de acord, dar îmi place pentru că a folosit-o în ceva atât de simplu ca privitul unei ninsori.
„În seara asta, ninsoarea cade încă. Privind-o, budistul spune: Să nu așteptăm nici o schimbare.
Creștinul: Mâine va fi mai bine.
Păgânul: Ce înseamnă toate astea ?
Stoicul: Vom vedea ce va urma.
Nihilistul : Las-o să îngroape totul
Iar eu spun : Trebuie să tai niște lemne, până nu se înzăpezește stiva. Apoi mai bag un buștean în sobă și mă duc la culcare.”

Mi-a plăcut atât de mult cartea asta, încât nu am mai avut răbdare să o comand și să aștept livrarea în varianta tipărită, care ar fi venit prin poștă, cu toate întârzierile legate de coronavirus. Am cumpărat-o în varianta kindle și am putut să o citesc în următoarele cinci minute. Sylvain Tesson știe să se bucure de compania pădurii, a frigului, a puținilor vizitatori ruși de prin zonă și a unui pahar de vodkă, iarna. Dar, ceea ce îl face plăcut la lectură, este că știe să scrie.

Este un fel de Dick Proenneke cu coroniță.

Este același aventurier-scriitor, care, în fața unui peisaj de iarnă siberiană, este incapabil să facă o fotografie, pentru că ar fi o dublă jignire: un păcat al neatenției și o insultă adusă momentului.

Glumă din perioada comunistă

Un cetățean merge la măcelărie și întreabă:
- Nu vă supărați, aveți pâine ?

Măcelarul îi răspunde:

- O, nu, tovarășe, aici este locul unde nu avem carne. Pentru locul unde nu au pâine, mergeți alături, la brutărie.