Răsfoiam mai deunăzi un caiet cu însemnări din facultate. Am găsit acolo un citat, sau mai degrabă o notă de subsol. Entuziasm = zeul din tine.
Definiția cuvântului entuziasm este stare afectivă caracterizată prin însuflețire puternică, provocată de pasiune, admirație, interes pentru cineva sau ceva; încântare, exaltare, frenezie, patos.
Da, asta știam. Dar ce e cu zeul ?
Cuvântul vine din limba greacă și se traduce cu a fi sub influența sau posedat de un zeu. La origine, cuvântul desemna o însuflețire sau o inspirație divină. Mai apoi, peste secole, el și-a pierdut conotația religioasă și a rămas doar cu sensul de pasiune pentru ceva.
Și mă gândesc: sfinții apostoli și părinții Bisericii au fost, înainte de toate, oameni entuziaști. Au scris teologia creștină și au lăsat norme de viață cu o energie inegalată ce avea ca proveniență pe Dumnezeu, în Care ei au crezut până la moarte. Uneori, moarte martirică.
Un om entuziast îi face reclamă lui Dumnezeu prin faptele și vorbele lui. Îl face pe Dumnezeu și credința în El, mai interesanți decât păcatul.
Un om entuziast devine, fără voia lui, un leader, un exemplu de urmat. Vrednicul de pomenire părinte Sofian Boghiu spunea: „Cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci”. Nu se putea da pentru entuziasm, o definiție mai poetică decît aceasta: focul unei prea mari iubiri de Dumnezeu.
La polul opus entuziasmului stau plictiseala și nepăsarea. Ambele sunt păcate moderne, deghizate uneori ca precauție, respect sau confort cu orice preț. Par mai inofensive decât crima sau furtul, dar sunt la fel de păguboase. Plictiseala, pentru sine, iar nepăsarea, pentru cei din jur.