Azi am fost la Ottawa. Erau 19 grade și ceață de dimineață, iar amiaza ne-a adus un plăcut 26 de grade și cer ușor noros. Suficient de senin, dar având acei norișori care dau bine în fotografii.
Am plecat devreme, ca niște gospodari, având ca primă țintă Palatul Parlamentului. Acolo, bilete de vizită erau gratuite și am prins un grup aproape imediat, pentru că grupurile în engleză erau deja făcute pentru următoarele două ore, pe când în franceză erau disponibile într-o jumătate de oră. Pe care am petrecut-o fotografiind împrejurimile Palatului.
Parlamentul canadian e alcătuit după modelul celui britanic. Regina Angliei e șeful statului canadian. Am văzut Chambre de Communes (Camera deputaților) și Senatul. Diferența e că senatorii sunt în număr fix, de 308 și sunt numiți pe viață, de către guvernatorul general, locțiitorul reginei. Fiecare provincie importantă are 24 de senatori, teritoriile nordice mai puțin.
Am urcat în Turnul Păcii. Turnul acela mare, central, din orice poze de profil. Acolo sunt nu mai puțin de 53 de clopote, iar în vârf un belvedere care, sincer, mi-a făcut genunchii să tremure un peu. Turnul are 92 de metri, găzduiește primul ascensor înclinat din Canada (unghi de 9 grade), a fost construit în opt ani (1919-1927) și conține o capsulă a timpului, pusă în 1919. Mă întreb ce or fi pus în ea...
Organizarea exemplară, ca de obicei. Grupurile se succedeau la 10 minute unu de altul, dar nici un grup (eram vreo 40 de persoane în al nostru) nu se poticnea de celălalt.
Fără să intru în date istorice, sau să vorbesc de zecile de portrete ale unor prim-miniștri, care acopereau pereții coridoarelor de piatră, pot spune atât: palatul inspiră respect. Pentru prezentul și mai ales pentru trecutul acestei țări. Iar biblioteca a vorbit fără cuvinte despre istoria unei instituții care se identifică cu istoria Canadei. Maria era extaziată văzând atâtea cărți, dar nu a înțeles un lucru: unde se află camera unde regina își ține jucăriile. Dacă e regină, trebuie să aibă multe jucării, nu ?
La sfârșit, nu puteam să nu trecem pe la Muzeul Aviației. Acolo unde visele de copil par să prindă contur. Nu am ratat ocazia și am făcut fotografii până când bateria aparatului nu a mai putut ține pasul cu entuziasmul copilăresc care se trezea în noi.
sâmbătă, 23 august 2014
vineri, 15 august 2014
Cugetări despre sfinţi
Filipeni II,12: „Cu frică și cu cutremur lucrați mântuirea voastră.”
Mă întreb de ce nu scrie cu grijă sau cu luare-aminte, ci foarte grav, sobru: cu frică. Și îmi amintesc de câteva rânduri din Jurnalul Fericirii: deasupra intrării într-un sat de ticăloși stau doi drăcușori plictisiți. Deasupra intrării unei mănăstiri de călugări îmbunătățiți stau două mii și sunt foarte agitați.
Nu toți suntem la fel de mult ispitiți, ci pe măsura credinței fiecăruia. Pot spune că ispitele, ca număr și intensitate, sunt un fel de barometru al vieții noastre morale. Dacă suntem ispitiți, e semn cert că Dumnezeu nu ne-a uitat. Dar, sincer, acest gen de iubire divină ne apasă uneori greu pe umeri. E greu să faci fapte bune sau să-i zâmbești celui care te-a înjurat. E firesc să ți se pară greu, căci recunoscându-ți limitele, le poți depăși mai ușor. Nu e păcat să spui că e greu. Păcat este să te oprești după această constatare.
Nu cred că sfinții au fost niște meteori ori niște supraoameni. Au fost (și sunt) tot oameni obișnuiți, care râd, care se murdăresc pe barbă când mănâncă, care merg la veceu, care plâng la Sfânta Euharistie și care își pregătesc cu propriile mâini murături pentru iarnă. Au purtat ochelari, au sughițat sau au cântat fals, dacă nu erau prea dotați vocal. Harul sfințeniei nu te face bun la muzică, nu gonește boala dacă nu vrea Dumnezeu, nu te face mai deștept sau mai frumos. Harul te sfințește. Iar sfințenia e ... altceva.
Mă întreb de ce nu scrie cu grijă sau cu luare-aminte, ci foarte grav, sobru: cu frică. Și îmi amintesc de câteva rânduri din Jurnalul Fericirii: deasupra intrării într-un sat de ticăloși stau doi drăcușori plictisiți. Deasupra intrării unei mănăstiri de călugări îmbunătățiți stau două mii și sunt foarte agitați.
Nu toți suntem la fel de mult ispitiți, ci pe măsura credinței fiecăruia. Pot spune că ispitele, ca număr și intensitate, sunt un fel de barometru al vieții noastre morale. Dacă suntem ispitiți, e semn cert că Dumnezeu nu ne-a uitat. Dar, sincer, acest gen de iubire divină ne apasă uneori greu pe umeri. E greu să faci fapte bune sau să-i zâmbești celui care te-a înjurat. E firesc să ți se pară greu, căci recunoscându-ți limitele, le poți depăși mai ușor. Nu e păcat să spui că e greu. Păcat este să te oprești după această constatare.
Nu cred că sfinții au fost niște meteori ori niște supraoameni. Au fost (și sunt) tot oameni obișnuiți, care râd, care se murdăresc pe barbă când mănâncă, care merg la veceu, care plâng la Sfânta Euharistie și care își pregătesc cu propriile mâini murături pentru iarnă. Au purtat ochelari, au sughițat sau au cântat fals, dacă nu erau prea dotați vocal. Harul sfințeniei nu te face bun la muzică, nu gonește boala dacă nu vrea Dumnezeu, nu te face mai deștept sau mai frumos. Harul te sfințește. Iar sfințenia e ... altceva.
miercuri, 13 august 2014
Omul modern şi rugăciunea
O însemnare din 2000, găsită în jurnalul meu de atunci. Citeam cartea părintelui Marc Antoine Costa de Beauregard.
Omul modern nu poate simți rugăciunea fără o cunoaștere adecvată a unei teologii a rugăciunii și fără o cunoaștere a propriei persoane, a propriilor limite. Trăim într-o lume a informației și a vitezei. Nu putem face abstracție de curiozitatea intelectuală a omului modern. Nu mai avem, poate, simplitatea de gândire a secolului al IV-lea, dar ne închinăm aceluiași Dumnezeu.
Iată niște lecturi de la părintele Marc Antoine Costa de Beuregard, francez de origine și preot ortodox de-al nostru, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale:
„Pentru a purcede la purificarea de patimi, trebuie să cunoaștem legile care guvernează firea noastră și în special „omul interior”. Părinții Bisericii au dezvoltat, de-a lungul timpului, cea mai profundă psihologie cu putință. Fără o descriere a sufletului omenesc, problema răului rămâne ascunsă.
Trebuie să șlefuim sensibilitatea noastră prin rugăciuni, pentru a putea percepe gândurile rele care sunt foarte subțiri, deseori la limita inconștientului. Lucrarea pocăinței, prin recunoașterea faptelor noastre, a cuvintelor și a gândurilor noastre, ne dă putința de a face să ajungă în conștiință, sub privirea lui Dumnezeu, ceea ce este inconștient în noi. În mod progresiv, printr-o spovedanie regulată, pe măsură ce cad barierele rușinii și ale fricii, inconștientul se descoperă.
La sfârșitul veacurilor, totul va fi conștient. Deseori, fapta este cea care permite revelarea unui gând tainic. Gândul generator al faptei este inconștient; datorită faptei care este asemeni fructului, gândul va putea să iasă la iveală. Din faptele noastre putem ajunge la cunoașterea gândurilor care există latent în noi. Fapta este simptomatică. Ea este fructul după care este apreciat copacul, iar gândurile sunt seva care circulă în copac. De aceea Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne mărturisim faptele, păcatele. Tot de aceea, cum explică Sf. Apostol Pavel, Dumnezeu a dat Legea cu scopul de a fi descoperit păcatul, boala tainică a omului lăuntric. Omul nu poate fi mântuit într-o lume în care totul este permis, pentru că, în acest mediu, el nu are ocazia să conștientizeze gândurile care sunt în el. „Dar ei nu au cunoscut păcatul decât prin Lege”(Romani VII,7)
Sfântul Ioan Scărarul descrie gânduri care sunt deja în noi și care ies atunci când începem să ne rugăm. Acestea sunt grijile și preocupările noastre. Avem impresia că ele ies din noi. Gândurile acestea erau în noi și rugăciunea le-a scos la lumina zilei.”
Și mă gândesc: ca preot și nu numai, ai nevoie să cunoști foarte multă psihologie, pe lîngă Psaltire și Evanghelie. Părintele Cleopa a avut doar oficial patru clase. El s-a instruit însă toată viața, ca un autodidact, și a avut o memorie rară.
Omul modern nu poate simți rugăciunea fără o cunoaștere adecvată a unei teologii a rugăciunii și fără o cunoaștere a propriei persoane, a propriilor limite. Trăim într-o lume a informației și a vitezei. Nu putem face abstracție de curiozitatea intelectuală a omului modern. Nu mai avem, poate, simplitatea de gândire a secolului al IV-lea, dar ne închinăm aceluiași Dumnezeu.
Iată niște lecturi de la părintele Marc Antoine Costa de Beuregard, francez de origine și preot ortodox de-al nostru, în cadrul Mitropoliei Ortodoxe Române a Europei Occidentale:
„Pentru a purcede la purificarea de patimi, trebuie să cunoaștem legile care guvernează firea noastră și în special „omul interior”. Părinții Bisericii au dezvoltat, de-a lungul timpului, cea mai profundă psihologie cu putință. Fără o descriere a sufletului omenesc, problema răului rămâne ascunsă.
Trebuie să șlefuim sensibilitatea noastră prin rugăciuni, pentru a putea percepe gândurile rele care sunt foarte subțiri, deseori la limita inconștientului. Lucrarea pocăinței, prin recunoașterea faptelor noastre, a cuvintelor și a gândurilor noastre, ne dă putința de a face să ajungă în conștiință, sub privirea lui Dumnezeu, ceea ce este inconștient în noi. În mod progresiv, printr-o spovedanie regulată, pe măsură ce cad barierele rușinii și ale fricii, inconștientul se descoperă.
La sfârșitul veacurilor, totul va fi conștient. Deseori, fapta este cea care permite revelarea unui gând tainic. Gândul generator al faptei este inconștient; datorită faptei care este asemeni fructului, gândul va putea să iasă la iveală. Din faptele noastre putem ajunge la cunoașterea gândurilor care există latent în noi. Fapta este simptomatică. Ea este fructul după care este apreciat copacul, iar gândurile sunt seva care circulă în copac. De aceea Sfinții Părinți ne îndeamnă să ne mărturisim faptele, păcatele. Tot de aceea, cum explică Sf. Apostol Pavel, Dumnezeu a dat Legea cu scopul de a fi descoperit păcatul, boala tainică a omului lăuntric. Omul nu poate fi mântuit într-o lume în care totul este permis, pentru că, în acest mediu, el nu are ocazia să conștientizeze gândurile care sunt în el. „Dar ei nu au cunoscut păcatul decât prin Lege”(Romani VII,7)
Sfântul Ioan Scărarul descrie gânduri care sunt deja în noi și care ies atunci când începem să ne rugăm. Acestea sunt grijile și preocupările noastre. Avem impresia că ele ies din noi. Gândurile acestea erau în noi și rugăciunea le-a scos la lumina zilei.”
Și mă gândesc: ca preot și nu numai, ai nevoie să cunoști foarte multă psihologie, pe lîngă Psaltire și Evanghelie. Părintele Cleopa a avut doar oficial patru clase. El s-a instruit însă toată viața, ca un autodidact, și a avut o memorie rară.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)