Botezul, între taină și cumetrie

După multe botezuri de prunci în biserică – în jur de patru sute în douăzeci de ani -, am ajuns la o tristă concluzie: la slujbă, copiii plâng, nașii fac glume (“mai dă-i, părinte din vinul acela, că-i place”), părinții și rudele fac poze, în așteptarea petrecerii ce va urma.

Unde este fiorul că te-ai unit cu Hristos ? Conștiința că iei parte la un act tainic, că devii membru al Bisericii, Trupul lui Hristos ? Gândul că asiști la o solemnitate între cer și pământ. Cu puține, rare excepții, nu am văzut.

Greșesc protestanții că îi lasă pe tineri să aștepte douăzeci de ani ca să se boteze. Dar câștigă prin aceea că au conștiința evenimentului. Știu și simt că acolo e prezent Hristos.

La noi, nașii au acest rol de a da evenimentului sobrietatea cuvenită. Dar câți o fac ? Ar trebui să se facă un curs de calificare pentru nașii de botez. O catehizare de bază. Baptism 101. Ca să știe că nu sunt nași doar ca să plătească preotul, să dea suma cea mai mare la restaurant sau să îi cumpere micuțului daruri, primind în schimb respectul cuvenit titlului. Sunt nași ca să vegheze asupra vieții spirituale a finului lor. Toată viața. Și asta nu e puțin.

Comoară de tandrețe

În slujba botezului, cântăm așa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”. Iar în limba franceză, sună așa: „Donne-ne moi une robe de lumière, Toi qui te drappe de lumiere comme d’un manteau. Trésor de tandresse, o Christ notre Dieu”.

Partea a doua sună aproape poetic: tresor de tandresse. Comoară de tandrețe. Tandrețea este un alt nume dat milei, iar mila este o expresie a iubirii. Iubirea care e atentă, nu bruschează, nu forțează, ocrotește. E mâna care ține o floare și o oferă, fără să o strivească, deși are puterea să o facă.

Mila este iubirea care dăruiește și se dăruiește. Nu se impune cu de-a sila și nu caută ale sale. E altruistă până la jertfelnicie. Iar Dumnezeu este comoară a milei.

Mila ajută pe un om care nu se poate ajuta singur. Un om milostiv lasă de la el. Nu dă după meritul, ci după nevoia celui care primește.

În ectenii spunem, de nenumărate ori, „Doamne miluiește”. Acest cuvânt atât de românesc cuprinde în el și iubirea, dar și ajutorul de la Dumnezeu (darul, mai spunem, adică ceva mai presus de puterile noastre).

Tandrețea, sau mila, e iubirea tradusă în fapte, iubirea care se dăruiește celuilalt, așa cum ne-o dăruiește Hristos nouă. Gratuit, necondiționat și din toată inima. Cu mâna largă. Domnește, cum spunea Steinhardt.