Preotul și mama sa

Deunăzi, mai în glumă, mai în serios, vorbeam cu părintele meu despre ce face un preot când se duce să își viziteze mama pe care nu a mai văzut-o de mult timp. Cine, cui sărută mâna ? Preotul, mamei, pentru că, nu-i așa, este mama lui, sau mama, preotului, pentru că este purtătoare de har ?

Am plimbat tema atât pe teren teologic, cât și pe cel al bunului simț. Și am ajuns amândoi la același răspuns: ambele. Este un gest spiritual frumos ca mama, în virtutea credinței, să sărute mâna fiului ei preot și este ceva scris în natura lumii ca preotul să îi sărute mâna mamei lui.

Prima are o dimensiune spirituală, iar cealaltă, o dimensiune umană. Mâinile mamei l-au purtat pe preot din pruncie, l-au mângâiat, l-au mustrat și l-au alintat. Mâinile preotului o binecuvintează pe mamă, îi citesc de sănătate, o veghează la bătrânețe și o vor pomeni la altar după moarte. Așa că cele două se completează armonios.

Un film bun: Preotul

Un dialog din filmul rusesc Preotul, un sfat pe care i-l dă părintele unui om care nu se înțelegea cu nevasta:

Am să-ți spun un secret: câteodată și eu mă tem de Alevtina mea și n-o am la inimă, n-ai cum să fugi de tine. Dar pe urmă stau și mă gândesc: ea e tocila mea, de ea mă ascut. Și dacă ea n-ar fi, uneori, așa de rea, oare eu aș fi la fel de bun ?

De cele mai multe ori, Dumnezeu ne dă soții care nu seamănă cu noi. Iată, eu și Alevtina Andreevna a mea. Eu sunt slab, înalt, strunit. Ea e rotunjoară și plinuță. Dacă ne privești dintr-o parte, eu sunt unu, ea – zero. Dar împreună formăm zece. Fără mine, fără unu, ea ar fi fost zero. Dar și eu fără ea, fără zero, aș fi rămas doar unu.

Actorul preotului din film îmi aduce aminte de Robert Powell, în „Iisus din Nazaret”. O privire detașată parcă de lume, o privire care îți vorbește chiar și atunci când nu spune nimic.

Câteva secvențe mi-au rămas în minte: cum îi spunea fetiței gâză mică. Cum îl spovedește pe cel care îi pusese pistolul la tâmplă. Cum a adoptat pe copiii orfani. Cum a plecat preoteasa lui în pădure, iarna, pentru se îmbolnăvise de tifos și nu voia să-i molipsească pe copii. I-a lăsat o scrisoare de adio și el regreta că nu i-a spus mai des cât de mult o iubește. Cum a cerut colonelului neamț să-i aducă pe deținuții ruși din lagăr la slujba de Înviere ca să mănânce și ei, săracii, o bucată de pâine sau un ou.

Nu voi povesti aici filmul. Dar îl recomand cu căldură oricui vrea să vadă viața lăuntrică și de familie a unui preot ortodox, în timpul războiului.

Preotul din romanul Moby-Dick

De la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, preotul vorbi marinarilor:

„Vai și amar de cel ce se lasă abătut de la îndatoririle-i evanghelice! Vai și amar de cel ce încearcă să toarne ulei peste apele asupra cărora Domnul a abătut clocotul furtunii! Vai și amar de cel care ține mai mult la bunul său renume, decât la sfințenie! Vai și amar de cel care, în această lume, nu cunoaște rușinea! Vai și amar de cel ce nu vrea să rostească adevărul, închipuindu-și că minciuna e cea care îl poate mântui! Da, vai de cel care, după cum spune marele cârmaci Pavel, se apucă să propovăduiască altora, deși el însuși e un fugar dinaintea Domnului!”

O predică a preotului din romanul Moby-Dick de Herman Melville, la profetul Iona. Nu știu de ce, dar, ca în atâtea texte bune, mă simt direct avizat. Parcă mi se adresează mie.