Căci la Tine vin...

     - Nu avem timp acum de lacrimi, îmi spune îngerul. 

Dar îl văd ca și el e gâtuit de emoție. 

    - Când ții Sfintele Taine în mâinile tale, să îți plângă inima, să îți cânte sufletul, dar mâna să nu îți tremure niciodată.

Oftez ușurat, simțindu-i prezența și continui rugăciunea: 

Pe Tine Te rog, Cel ce singur ești bun și binevoitor, caută spre mine, păcătosul și netrebnicul robul Tău, și curățește-mi sufletul și inima de cugete viclene.

Așa mă apropii de sfânta jertfă: cu încredințarea că sunt păcătos, dar și cu nădejdea că Hristos, Care a fost și El om pe pământ, îmi înțelege neputința și mi-o acoperă cu bunătatea Lui.

Dacă ar fi să aleg versetul evanghelic care rezumă cel mai bine mesajul creștin, ar fi acesta: “Și bucuria aceasta (a Învierii) nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22)

Articolul integral, AICI

Un proiect video reușit

Am terminat un proiect interesant, dar care mi-a solicitat timp și cunoștințe de montaj video.

Am filmat, timp de trei duminici consecutive, Liturghia în catedrală, cu două camere video, pe care le-am mutat de fiecare dată în altă poziție. Părintele și cu mine ne-am îmbrăcat la fel, iar rezultatul este o filmare multi-cameră care pare făcută la una și aceeași slujbă. Culorile sunt bune, sunetul, reușit, iar schimbarea unghiurilor de filmare îi dă o oarecare dinamică. Mai ales dacă te gândești că cel care filmează este și cel care slujește în mijlocul bisericii - adică eu. Actorul este și cameraman, și regizor.

A ieșit foarte bine, chiar dacă, privind cu atenție, se văd unele incosecvențe: la un Vohod, ies cinci copii din altar și se întorc șapte. Teo se află ba în dreapta, ba în stânga. Mă rog, faze care nu se văd imediat și, pe deasupra, sunt amuzante. 

Mi-a luat aproape o lună ca să editez tot materialul filmat, cam 50 de GB. Dar sunt mulțumit de rezultat.

Liturghie și liniște la început de an

Am mai început un an.

Aseară, am petrecut Revelionul acasă, după ora României. Pe la 4 după-amiază am mâncat ceva, rață cu piure de cartofi și un pahar de vin. Apoi am lenevit, ne-am uitat la televizor, erau niște filme interesante, dar și la transmisii de la New York, din Times Square, cu concerte de muzică în așteptarea miezului nopții. Nu am stat până la miezul nopții, nici nu aveam de gând. Pe la zece și ceva ne-am dus deja la somn. Cartierul, și chiar orașul nostru, sunt lipsite de petarde, focuri de artificii sau alte lucruri cu care eram obișnuit de Revelion.

Teo, băiat de altar

A doua zi dimineață, proaspăt și odihnit, am slujit Sfânta Liturghie la catedrală. Părintele, cam obosit, după Te-Deum-ul de azi-noapte, dar nu se vede. Are energie părintele meu. În biserică, cei prezenți, mai puțin de jumătate decât de obicei. Românii noștri petrec de Revelion și or fi fost obosiți. Mai ales că e zi de luni. Corul a fost totuși prezent și slujba a decurs plăcut, calm și hrănitor. Ca la a doua Înviere: noaptea, mulți, ziua puțini. Am vorbit și cu domnul Alex, dirijorul, și am convenit să punem mai multe înregistrări ale corului pe situl bisericii, pe care îl administrez de vreo nouă ani.

Ajuns acasă, nu am nimic de făcut. Maria și Teo se pun pe șicanat, ăsta plânge, ea se amuză de smiorcăiala lui, Nicoleta pune sarmalele la fiert, eu mă relaxez cu o cafea pe canapea, făcând asceză în așteptarea sarmalelor. Dacă un călugăr ar răbda ce rabdă un mirean ca mine, înfometat în așteptarea și în mirosul sarmalelor care se perpelesc în cratiță, după Liturghia de Anul Nou, s-ar sfinți cu câțiva ani mai devreme.

Dar sunt momente plăcute. Lejere, liniștite, de familie. Mărunțișurile care fac deliciul momentului. Nu avem mereu dispoziția necesară să gândim la idealuri înalte. Uneori, micile passe-temps ale zilei au și ele rostul lor. Ca un atlet care, după un antrenament dur, își bălăngăne nonșalant picioarele într-un pârâu rece și nu își dorește nimic altceva.

Am prins în peretele bucătăriei calendarul ortodox pe anul acesta, alături de icoana Maicii Domnului. M-am închinat și mi-am făcut promisiunile pe anul acesta. Fără îndoială, mai mult de jumătate le voi uita înainte să vină Boboteaza. Dar poate cea care va rămâne este că nu vreau să uit că nu sunt nici super erou, nici sfânt, ci doar unul oarecare, din mulțime. Cum spuneau frații Strugatski, în nuvela Picnic la marginea drumului: un amestec de lașitate și curaj, în proporții normale.

Seara, când casa s-a liniștit și copiii s-au dus la ale lor, am cinstit în felul meu pe Sfântul Vasile, citind câteva pagini din Omiliile la Hexaimeron, predici pe marginea celor șase zile ale Creației. Uimitor cum omul acesta, în secolul al patrulea, a reușit să facă o punte de legătură între teologia creștină și cosmogeneză, concepția științifică modernă despre crearea universului. 

Bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la voi

Nu știu cum, dar astăzi microfoanele din biserică au fost mai sensibile decât de obicei. Cel de sub candelabru, unde îmi rosteam eu ecteniile, răsuna în toată biserica, astfel că mi-am recitat textele cu voce joasă sau m-am depărtat puțin, ca să nu se audă prea tare.

Și m-am simțit din nou ca un solist. Ca și cum liturghia a fost scrisă pentru mine și se desfășoară în jurul meu. Preotul și altarul sunt în fața mea, corul și credincioșii - în spate, stranele, în stânga și în dreapta, la locurile lor. Iar eu, în mijloc, solistul care unește toate elementele.

Firește că nu e așa, eu sunt doar o piesă mică într-un angrenaj mare. Dar nu mă poate opri nimeni să simt, o oră și ceva pe săptămână, că fac ceva măreț, că asist și particip activ la o solemnitate între cer și pământ. Că sunt unul dintre actorii ei.

Nu am salariu în biserică, nu am avut niciodată. Nu am nici funcție și nici o altă motivație administrativă. Așa că îmi rămâne bucuria simplă a Liturghiei.

„Iar bucuria aceasta nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22), spune Hristos.

Doamne, bine este să fim aici !

Puțină vreme după ce am început Liturghia azi-dimineață, a început să ningă. Ca într-un film, la Crez, fiindcă eram cu fața către intrare, vedeam, prin ușile deschise ninsoarea deasă cum se așeza peste strada Christophe Colomb.

Dar nu mi-a stat mintea prea mult la ninsoare. Pe când ziceam ecteniile, din același loc de sub policandrul mare, mi s-a părut că mă găsesc la Cina cea de Taină, în icoana de pe catapeteasmă aflată chiar în fața mea și că petrec ceva vreme acolo, la masă cu Hristos și apostolii, ca și cum am fi fost niște vechi și buni prieteni. Când mi s-au terminat ecteniile și a trebuit să mă întorc în altar, mi-am luat rămas bun de la ei cu încredințarea firească a unei apropiate revederi.

Era bine acolo. Ca pe Tabor. Cum ziceau cei trei apostoli martori ai Schimbării la Față: „Doamne, bine este nouă ză fim aici. Dacă vrei, vom face aici trei colibe: una Ție, una lui Moise și una lui Ilie.” Să fim cu Tine mereu, ca și cum timpul s-ar opri.

Dar timpul nu s-a oprit. Am trăit Liturghia ca de obicei și m-am întors acasă. Am mâncat pește la cuptor și am băut vin alb. Apoi o cafea și, la desert, am privit cu nesaț pe fereastră ninsoarea neastâmpărată și neostoită, până când s-au aprins luminile din pomi, semn că seara e pe aproape.

Cam asta am făcut astăzi, o zi de duminică.

O liturghie corală în pandemie

O a doua înregistrare multicam, de data asta cu patru camere și un reportofon. La strană, părintele Alexandru cu soția și cumnata, au făcut, ca de obicei, o armonie pe trei voci, care face biserica să nu mai pară așa pustie.

Am folosit CyberLink PowerDirector, un soft de editare video serios, dar în același timp amuzant. A trebuit să maschez sunetul atunci când unul din copiii de altar a pufnit în râs, sau să înlocuiesc „Iubi-Te-voi, Doamne” cu o variantă mai veche, care se auzea mai bine. Am mai acoperit momentul când s-a stins lumina în altar și unul dintre consilieri a venit până la strană să reseteze siguranța din panou. Câteva cling-clang se aud oricum, dar nu am avut ce face. Și alte câteva momente ca acestea, inevitabile la o liturghie autentică, live, neregizată.

Partea cea mai importantă, sunetul, e destul de bun calitativ. Am folosit un mic reportofon Sony pus lângă icoana de pe iconostas, adică la egală distanță de preot, diacon și strană.

O liturghie în pandemie

Am înregistrat liturghia de astăzi cu o cameră video, două telefoane și un reportofon. Am importat apoi totul într-un program de editare video, am sincronizat cele trei piste video cu cea audio și rezultatul l-am aranjat puțin, încât pare mai dinamic prin schimbarea de cameră în funcție de acțiune.

Nu mă pricepeam la acest tip de montaj, care se numește „multicam”. Dar, după ce am văzut cât de ușor se face, a devenit favoritul meu ca metodă de a înregistra o slujbă. La urma urmei, în biserică nu te poți plimba de colo-colo ca să filmezi. Deranjează. Așa că am pus camerele pe trepied înainte de binecuvântarea de început și am uitat de ele. Mi-am văzut de slujbă ca de obicei iar la sfârșit am colectat înregistrările. 

Am adăugat apoi mici efecte, cum ar fi textul Crezului care defilează pe ecran în timp ce îl rostim, sau un prim plan al partiturii de la Tatăl nostru, filmat după slujbă și adăugat peste montaj la momentul recitării lui. Ori la cântările mai lungi, în loc să mă filmez pe mine am inserat imagini cu niște lumânări, baldachinul, candele sau icoane. Pentru ca imaginea să nu fie prea mult timp fixată pe același cadru, mai ales când acolo nu se schimbă prea mult.

Mici trucuri, care sper să placă.

Cum am petrecut pandemia - partea I

E oficial : Episcopia noastră, în acord cu decizia întregii Orthodox Church in America, a decis ca slujbele publice în biserici să se anuleze până la 31 martie.

Am primit un scurt mesaj de la părintele Liviu, împreună cu link-uri către mesajul sursă al episcopiei. Le-am dat și eu mai departe, la preoții din protoierie, iar mai apoi l-am publicat pe situl catedralei. Sunt permise doar înmormântările, iar acestea numai la casa funerară, în prezența numai a membrilor imediați ai familiei.

Îmi simt inima strânsă. Nu se va termina Liturghia pe pământ, așa cum poate vor crede unii mai slabi de înger, dar e oricum un moment pe care nimeni dintre preoții de acum nu l-a mai trăit vreodată. Duminică dimineață, o să fac ce am făcut și până acum : o să citesc Evanghelia și Apostolul zilei, precum și câțiva psalmi și o să meditez la cele citite.

Pentru că așa vom depăși cu capul sus această perioadă : dacă fiecare își face conștiincios treaba lui, în colțul lui de lume, în familia lui.

O Liturghie mai puțin obișnuită

Am slujit astăzi Liturghia. Aș spune „ca de obicei”, dar nu fost așa. Am luat și noi măsuri de igienă și precauțiile necesare, așa cum le-a cerut guvernul provinciei și Biserica Ortodoxă Americană din care facem parte.

Astăzi și duminica viitoare erau rânduite două slujbe arhierești. Prima cu Arhiepiscopul, iar cealaltă, cu noul ales Episcop-vicar Andrei. Ambele vizite s-au anulat. La fel și masa hramului de pe 29 martie.

Slujba a început mai devreme, ca să evităm aglomerația. La ora 11, când de obicei ne aflam cam pe la Heruvic, acum totul se terminase deja. La intrare, câțiva consilieri împărțeau tuturor credincioșilor șervețele cu alcool pentru mâini și îi îndemnau să se spele bine pe mâini înainte de a intra. Iconostasul fusese scos, iar în fața icoanelor de pe catapeteasmă fuseseră puse câte un sfeșnic masiv, ca nimeni să nu sărute vreo icoană. Evanghelia nu a fost scoasă pentru sărutare. Nimeni nu s-a împărtășit sau miruit, iar la final, părintele a citit rugăciunile rânduite pentru izbăvirea de această încercare.

Am slujit cu sentimentul că ar putea fi ultima liturghie pentru multă vreme. Într-o săptămână se pot întâmpla multe, inclusiv decizia de a închide complet bisericile, sau de le ține deschise doar pentru vizite, așa cum au făcut catolicii. Am avut o strângere de inimă, dar sper să fi fost neîntemeiată, iar săptămânile următoare să treacă fără evenimente neplăcute și viața să reintre în normal.

Nu am auzit de nici un caz de coronavirus în Montreal și sper să rămână așa. Între timp, din precauție, școlile sunt închise pentru două săptămâni. Nicoleta și copiii sunt acasă, eu merg la firmă, unde deja unii colegi au primit permisiunea să lucreze de acasă, așa că suntem puțini cei care se mai află la birou, iar riscurile sunt minime.

Urmărim cu atenție știrile, luăm măsurile de igienă corespunzătoare și evităm să ieșim fără de vreo trebuință majoră. Dar moralul e sus, iar copiii se joacă încă în parc cu cei din vecini.

O liturghie în zori

O liturghie în zori. Ca să-l parafrazez pe Eminescu, într-una din primele lui poezii.

Am slujit liturghia devreme, pentru oamenii care ar fi dorit să se spovedească și împărtășească în ultima zi a postului Crăciunului. Era 7:30, mijeau zorii, iar în biserică era liniște. Doar noi doi, slujitorii de la catedrala Bunavestire și ... Maria. S-a trezit conștiincioasă și a vrut să mă însoțească.

Și m-am simțit ca în vremurile primare. Ca și cum era prima liturghie săvărșită vreodată pe pământ iar oamenii nu fuseseră creați încă. O pace și un firesc al lucrurilor de care mulți dintre noi am avut parte doar de câteva ori în viață, dar pe care le căutăm în fiecare zi.

Simplitatea aceea frumoasă

O Liturghie hrănitoare astăzi la biserică.

Doamna care avea parastas vorbea cu alte doamne și făceau zgomot, dar eu cântăm în continuare. Mulți oameni în vârstă sunt lipsiți de minime cunoștințe catehetice, pentru că altfel nu s-ar apuca să taie castraveții atunci când are loc Epicleza. Poate că următoarea mea predică o să fie una catehetică.

Am cântat Iubi-te-voi, Doamne, Axionul de Anton Pann, Tatăl nostru de Ciprian Porumbescu. Heruvicul și Răspunsurile Mari au fost cele obișnuite. O Doamnă mi-a spus că i-a plăcut mult Iubi-te-voi, Doamne și, după lacrimile din colțul ochilor, aș zice că e una din cântările ei favorite. Înseamnă mult și pentru mine să văd că cineva totuși mă ascultă.

Pe când citeam psalmul 50, m-am dus cu gândul la prospețimea și tonusul de după o Liturghie din timpul studenției. Fie la Sfânta Ecaterina, fie cu Marcela la Ciurel, fie la Antim. După slujbă, ieșeam din biserică și respiram adânc, privind cerul amiezii. Era frumusețea aceea simplă. Sau simplitatea aceea frumoasă.

Și, apropo de frumusețe. Părintele a vorbit în predică despre Filocalie. Colecția de scrieri ale Sfinților Părinți care arată „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Definiția e a părintelui Stăniloaie, autorul colecției. Numele ei vine de la două cuvinte grecești: philos și calos. Adică „iubire de frumos”. Multe cuvinte au o origine asemănătoare: hidrofil = iubitor de apă, arghirofil = iubitor de bani, columbofil = caruia îi plac porumbeii, etc... Aș mai adăuga pedofil = care iubește copiii. Un cuvânt normal (cu toții suntem pedofili, pentru că ne iubim copiii) dar care s-a degradat din cauza păcatelor omenești și a devenit denumire a unei patimi. Astfel că simpla lui auzire ne oripilează.

Filocalia, însă, are cele două cuvinte grecești așezate invers. Iubire de frumos s-ar traduce Calofilie. Corect ar fi să spunem că filocalie înseamnă frumusețea iubirii. Iubirea spirituală, dumnezeiască.