Liniște ca de început de lume

Am coborât din instinct, sau dintr-o chemare a naturii, să privesc lacul, după asfințit. Am privit așa, fără țintă, drept înainte și am ascultat valurile timide care nu îndrăzneau, cu dansul lor, să tulbure liniștea locului. E o liniște care, nouă, celor de la oraș, ni se pare nefirească. Dar asta ne spune doar cât de departe suntem de adevărata liniște. Sau de isihie, liniștea spirituală. Ei, ce să-i faci, ne descurcăm cum putem.

Și încă ceva: aici nu sunt străzi și nici lumini de înserare. Când a poposit noaptea, e cu desăvârșire întuneric. Nu e o idee bună să ieși la plimbare așa, doar de dragul timpului pierdut. Nu mai ies nici măcar până la lac, după ce s-a stins cerul. Scările de la chalet au câteva becuri din loc în loc, pentru siguranță, dar în rest e noapte adâncă de cum a apus soarele. Beznă. Tenebre. Negru ca smoala. Poate tocmai de asta e atât de frumos.

Liniște ca de început de lume.