joi, 20 ianuarie 2022

Gala Galaction și Saul din Tars

Am luat din nou în mână Jurnalul lui Gala Galaction. Cum s-a mai preocupat părintele de evoluția interioară a lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel și de autenticitatea minunii Învierii! De fapt, spune el, nu aparițiile Mântuitorului după Înviere au fost atât de importante în încredințarea Dumnezeiri Lui, cât aflarea mormântului gol. Păzit de soldați romani, trupul nu avea cum să fie furat și să dea naștere apoi unei isterii de masă. Descoperit gol, a avut aceeași impresie puternică asupra apostolilor precum au avut-o aparițiile Lui de după. Poate cineva s-ar fi gândit că nu e El, sau că au o vedenie. Dar lipsa trupului din mormânt era palpabilă, neafectată de interpretări sau păreri. Nu mai era și gata!

La fel se preocupă de cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești ?”. Cu sensul greșit de Mă persecuți, venit de la varianta latină. Dar părintele duce cuvântul ăsta atât de important prin ebraica veche și aramaică (vorbită în vremea aceea) și sensul e mai degrabă de „Mă urmărești”, „te ții după Mine”. Așa cum, prin Vechiul Testament, oștile nu-știu-cui alungaseră, fugăriseră pe filisteni, urmărindu-i până au părăsit țara lor.

O traducere bună nu e nici aceea de mă cauți, că asta ar însemna să vii după cineva pe care nu l-ai văzut încă, despre care nu știi mare lucru. Saul Îl știa pe Hristos Cel presupus înviat, dar refuza că creadă. Spera să demaște acel plan al discipolilor care Îi furaseră trupul și își fundamentau credința pe o înșelătorie. Dar, ca investigator al Sinedriului, nu a întâlnit, cel puțin în Ierusalim, decât oameni simpli, cu o credință vie și sinceră, care nu se putea întemeia pe un fals al Învierii sau pe vedenii, ci pe un fapt real.

De aceea, Saul pleacă la Damasc, că să facă alte investigații și anchete. Dar nu mai apucă, deoarece Hristos îi apare, nu în vedenie, ci aievea și îi schimbă viața cu desăvârșire.

Restul este istorie.

sâmbătă, 15 ianuarie 2022

Părintele Ion Buga

Răsfoiam mai deunăzi teza mea de licență, „Presa bisericească – mijloc modern de catehizare”, susținută acum 20 de ani (Doamne, cum a trecut timpul!). Acolo, pe una din primele pagini, se afla motto-ul: „Dacă nu vom face sfințenia mai interesantă decât păcatul, nimeni nu va mai fi prins în mrejele ei”. Îi aparține părintelui profesor Ion Buga, preot (pe vremea aceea) la biserica Sfântul Gheorghe Vechi din București.

Și mi-am adus aminte cum am citit – mai bine zis, devorat – cartea părintelui, Introducere la Secolul XXI  în zilele când mă pregăteam pentru admitere la Teologie. Povestea cu condamnatul care și-a făcut din închisoare o locuință plăcută și a refuzat să fie eliberat, când i-a venit vremea, sau expresia „Leule cu sârmă-n nas!” dintr-o altă povestire. Am aflat mai târziu că era primul volum publicat de dânsul.

Au trecut douăzeci de ani de când am plecat din facultate și treisprezece, din România. Nu știu pe unde este acum părintele. Nu știu ce - sau dacă – mai scrie. Nu l-am găsit într-o căutare sumară pe internet. Dar, dacă l-aș găsi, i-aș mulțumi. Pentru că m-a animat către teologie și către o gândire critică a ei. Și nu cred că sunt singurul tânăr care a găsit un motor de entuziasm în scrierile lui. Și i-aș mai spune că, oricâte greutăți a avut, ceva tot va rămâne de la el. Prin noi, acești ucenici anonimi.

sâmbătă, 8 ianuarie 2022

Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.