Trăiește acum

„Profită de timp. Trăiește acum. Fă mereu acum cel mai prețios timp. Acum nu va mai veni niciodată.” (J-L. Picard)

„Creștinul este cel care nu trăiește nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.” (Nicolae Steinhardt)

„Cine trăiește în prezent, repară trecutul și cucerește viitorul.” (Arsenie Papacioc)

„Singura țară în care merită să trăiești: momentul prezent.” (Sylvain Teson)

Prezentul este sămânța viitorului. Poți să îți faci griji despre roade și recoltă, dar nu uita să plantezi și să semeni, căci sigur vei pierde orice șansă la vreo recoltă.

Amintirile sunt importante. Anamnezele, cum le numește poetul și ierarhul Bartolomeu Anania.

Amintirea vechilor greșeli și păcate ajută la căință. Iar căința aduce smerenie. Plânsul pentru păcate trebuie să fie optimist, nu depresiv. În plânsul creștin se întrepătrund, aproape pe nesimțite, lacrimile durerii cu cele ale iertării. Și o pace mângâietoare coboară peste tot omul ce se căiește. Nu cade în anxietate, ci capătă motivația de a continua. Știe că, oricât de greu a fost ieri, azi stă în puterea lui, iar mâine va fi mai bine decât azi. Tocmai datorită lui azi.

Bartolomeu Anania despre scriitori

Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. Și dacă ajunge să spună tot – ceea ce se întâmplă mai întotdeauna – e pentru că el trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Debutând la patruzeci și cinci de ani cu licrări scrise pe la vreo treizeci, nu i-am înțeles niciodată pe cei ce prind din zbor o idee și o prefac, peste noapte, în piesă de teatru sau roman. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic. 

Bartolomeu Valeriu Anania, în debutul casetei de literatură a revistei Noi, nr. 1, ianuarie 1970.

Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:

Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit. 

Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

Dale Cooper, varianta fără reportofon

Citesc pe nerăsuflate Rotonda plopilor aprinși, după ce am devorat a doua oară Memoriile lui Valeriu Anania. Lectura întâlnirilor lui cu Tudor Arghezi este un deliciu.

Nu m-am socotit niciodată scriitor în toată puterea cuvântului. Da, îmi place apelativul și aura de burghezie solitară din juru-i. Am fost mai degrabă un jurnalist. Unul religios. A început prin jurnalul de la șaisprezece ani. În acest jurnal mi-am dat uneori cu părerea. Acest dat cu părerea s-a cronicizat, a recidivat și , la un moment dat a părăsit paginile caietului și a ajuns prin câte o gazetă.

Scriu pentru că – și dacă – am ceva de spus, iar nu pentru că trebuie să spun ceva. Poate de aceea nu am publicat nimic în volum, până acum. Sunt un fel de Dale Cooper, varianta fără reportofon.

Ce frumos spune Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinși: „Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.”

Calendarul din perete

Soarele e încă timid. Zile bune de ieșit în parc alternează cu cele ploioase. Profităm, însă, de ambele.

Pe peretele din hol am pus un calendar cu părinți români care au pătimit în lagărele comuniste. Pe fiecare pagină din cele douăsprezece se găsește portretul (de obicei, din timpul anchetei) părintelui respectiv, o descriere a vieții și un text reprezentativ. Am luat acele texte și le-am adăugat la colecția de cugetări pe care o pregătesc Mariei. I-am văzut pe Bartolomeu Anania, Stăniloae, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu (cu ei doi am slujit la Antim atâta timp).

Era și Steinhardt printre ei. El are oricum un loc aparte în cartea (și inima) mea.