Seară de vecernie

Seara, vecernie în catedrală cu părintele. O slujbă liniștită, pe care am cântat-o aproape șoptit. Și asta nu pentru că avem microfoane, ci pentru că așa îi șade bine.

Mi se pare tot mai mult că Psalmul 103, cel care deschide Vecernia, seamănă, prin atmosfera pe care o evocă, cu Sara pe deal a lui Eminescu. Și acolo ne aflăm sfârșitul unei zile, când o pace se coboară peste toate și într-însa toți copacii par heruvimi feerici. Așa e, în poezie vedem așteptarea și zbuciumul interior al îndrăgostitului, pe când în psalm vedem cum toată natura se întoarce cu mulțumire către Creator, dar asemănarea e tot acolo.

Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină;
Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut !

Iar dacă nu te conving versurile psalmistului David, nu poți să rămâi rece la lirismul inegalabilei cântări Lumină lină:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc,
Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Acest imn care l-a inspirat pe poetul Ioan Alexandru să scrie:

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini...
E-atâta noapte și uitare
Și lumile-au pierit în zare.

Au fost doar trei oameni în biserică. Dar fiorul și pacea ei ar trebui să aducă trei sute, sau măcar treizeci. Cine știe, când s-or sătura oamenii de agitația online-ului, or învăța să aprecieze simplitatea și firescul unei vecernii de sîmbătă seara, în catedrală.

Vecernii càntă clopotele-n vale...

Predică despre femeia canaaneancă

Am transmis, ca de obicei, Liturghia pe facebook. Și mi-a venit rândul să predic. Era evanghelia despre femeia canaaneancă. Și abia după ce am văzut înregistrarea, am realizat că e prima. Prima înregistrare video cu o predică de-a mea. Nu mi-a luat decât douăzeci de ani.

O Liturghie mai puțin obișnuită

Am slujit astăzi Liturghia. Aș spune „ca de obicei”, dar nu fost așa. Am luat și noi măsuri de igienă și precauțiile necesare, așa cum le-a cerut guvernul provinciei și Biserica Ortodoxă Americană din care facem parte.

Astăzi și duminica viitoare erau rânduite două slujbe arhierești. Prima cu Arhiepiscopul, iar cealaltă, cu noul ales Episcop-vicar Andrei. Ambele vizite s-au anulat. La fel și masa hramului de pe 29 martie.

Slujba a început mai devreme, ca să evităm aglomerația. La ora 11, când de obicei ne aflam cam pe la Heruvic, acum totul se terminase deja. La intrare, câțiva consilieri împărțeau tuturor credincioșilor șervețele cu alcool pentru mâini și îi îndemnau să se spele bine pe mâini înainte de a intra. Iconostasul fusese scos, iar în fața icoanelor de pe catapeteasmă fuseseră puse câte un sfeșnic masiv, ca nimeni să nu sărute vreo icoană. Evanghelia nu a fost scoasă pentru sărutare. Nimeni nu s-a împărtășit sau miruit, iar la final, părintele a citit rugăciunile rânduite pentru izbăvirea de această încercare.

Am slujit cu sentimentul că ar putea fi ultima liturghie pentru multă vreme. Într-o săptămână se pot întâmpla multe, inclusiv decizia de a închide complet bisericile, sau de le ține deschise doar pentru vizite, așa cum au făcut catolicii. Am avut o strângere de inimă, dar sper să fi fost neîntemeiată, iar săptămânile următoare să treacă fără evenimente neplăcute și viața să reintre în normal.

Nu am auzit de nici un caz de coronavirus în Montreal și sper să rămână așa. Între timp, din precauție, școlile sunt închise pentru două săptămâni. Nicoleta și copiii sunt acasă, eu merg la firmă, unde deja unii colegi au primit permisiunea să lucreze de acasă, așa că suntem puțini cei care se mai află la birou, iar riscurile sunt minime.

Urmărim cu atenție știrile, luăm măsurile de igienă corespunzătoare și evităm să ieșim fără de vreo trebuință majoră. Dar moralul e sus, iar copiii se joacă încă în parc cu cei din vecini.