O invitație divină

predică la Duminica a 14-a după Rusalii

Un împărat a făcut nuntă fiului său.


Spuneți-mi dacă s-ar putea un eveniment mai de amploare și de bucurie în viața unei țări, ca nunta fiului împăratului ei. Tot poporul, cu mic cu mare, este dator să se bucure, pentru că împăratul este cel care are grijă de ei. A trimis, spune evanghelia, pe slugile sale ca să îi cheme pe cei invitați, pe cei care se aflau pe lista oficială a nuntașilor. Ne închipuim că erau oameni importanți din cetate: demnitari, militari, oameni de vază, care erau de aceeași noblețe și poziție socială cu a împăratului și a fiului său.

Dar aceștia nu au vrut să vină.

--- citește predica în întregime ---

Predică despre femeia canaaneancă

Am transmis, ca de obicei, Liturghia pe facebook. Și mi-a venit rândul să predic. Era evanghelia despre femeia canaaneancă. Și abia după ce am văzut înregistrarea, am realizat că e prima. Prima înregistrare video cu o predică de-a mea. Nu mi-a luat decât douăzeci de ani.

Dacă-n fiecare zi Crăciunul ar veni

Patru zile de Liturghie s-au încheiat astăzi. Am slujit ca la mănăstire, în fiecare zi, dar mă simt ca după o vacanță: odihnit, liniștit și plin de energie.

Am avut ocazia și plăcerea să cuvântez. Ieri, în a doua zi de Crăciun, am vorbit despre colinde. Am făcut o excursie teologico-poetică în frumusețea și simplitatea bogată de conținut a colindelor. L-am văzut pe un posibil Coșbuc în structura rimelor de la „O, ce veste minunată”, am văzut regenerarea timpurilor arătată de Eliade în „Mare-i seara de-astă seară” sau a suprapunerii locurilor de acolo și de aici în „La Betleem colo-n jos”.

Versul acesta din urmă pare să spună că Betleemul, măcar de Crăciun, nu mai este acolo și atunci ci este aici și acum. Uite-l aici, peste deal. E, adică, la îndemână, tangibil.

Azi, în a treia zi de Crăciun, vorbind despre Sfântul Arhidiacon Ștefan, am realizat că, deși el este primul martir creștin cunoscut cu numele și consemnat de scripturi, într-un sens mai larg, primii martiri creștini pot fi considerați cei paisprezece mii de prunci uciși de Irod. Ei nu au fost botezați cu botezul creștin, dar au murit totuși pentru Hristos, ceea ce îi face mucenici. Cunoaștem, în istoria bisericii, atâția alți mucenici care au primit botezul dorinței sau al sângelui, fără să-l fi avut pe cel al apei.

Primii colindători au fost îngerii de la Betleem care cântau „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ori „Gloria in excelsis Deo”, iar după ei, păstorii, care au aflat vestea Nașterii și au dat-o mai departe. La urmai urmei, nu asta înseamnă colindul ?

Ne putem imagina un Crăciun fără zăpadă, fără cadouri alese, fără casă plină de oaspeți sau masă îmbelșugată. Dar nu ne putem imagina Nașterea fără colinde. Ar fi prea crudă gluma. Din fericire, nici un covid nu poate să oprească pe Prunc să se nască și colindele să-I cânte.

A apărut cartea „De vorbă cu Dumnezeu”

Cartea pe care o pregătesc de aproape un an a ieșit zilele acestea de sub tipar. De vorbă cu Dumnezeu este o colecție de eseuri, predici și meditații, publicate, la vremea lor, în revista catedralei unde slujesc sau rostite de la amvon.

În prologul cărții, am publicat o „Lămurire”, în care am spus așa:

Cartea de față nu este un volum de predici.

Chiar dacă unele texte se afundă în minunata lume a parabolelor evanghelice și au fost rostite, la vremea lor, de la amvon, ele o fac pentru a extrage unele învățături și a le da un trup de cuvinte, fără să încerce prin aceasta să devină tratate omiletice.

Am luat din textele evanghelice atât cât să nu abuzez de timpul cititorilor sau de spațiul tipărit. Dar nădăjduiesc că voi stârni curiozitatea cea bună în sufletele celor ce vor lectura cartea, pentru ca ei să își continue căutărea de sensuri la scritorii și predicatorii mai avizați decît mine.

În acest sens, „De vorbă cu Dumnezeu” se vrea o incursiune în adevărurile evanghelice, o pregustare a lor și nu un volum de predici propriu-zis. În redactarea textelor, nu am urmărit rigoarea științifică a teologului, ci chemarea interioară a scriitorului.

Am scris așa cum am simțit. Așa cum ți-aș fi povestit, poate, la gura sobei. Iar pentru aceasta, te rog, iubite cititor, să mă ierți.

Citește articolul întreg

Dracul de la ora cinci

- fragmente -

Am ieșit din altar, ca să mă uit la ceasul din biserică. Arăta cinci fix. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau ca pe un acrobat care se pregătește să facă un salt mortal la mare înălțime, fără plasă dedesubt. Cu toții așteptau un deznodământ ca de telenovelă. Am intrat din nou în altar și m-am așezat pe un scaun, cu capul între palme. Îmi era milă de săracul dascăl, care avea o față plouată, de parcă toată isprava asta era din vina lui. 

– Nu te mai frământa, nea Vasile, nu e vina matale, deși ai merita vreo sută de mătănii, între noi fie vorba. 
– Iertați-mă, părinte.
– Dar dacă stau să mă gândesc bine, asta poate fi ocazia pe care o așteptam.
– Adică? 
– Orice preot își dorește să îi aducă pe enoriașii săi la biserică. La fel ca învățătorii care vor să îi aducă pe toți copiii la școală. Uită-te și matale, e biserica plină. Parcă Domnul în persoană i-a trimis aici.
– Dar oamenii ăștia nu au venit să îl vadă pe Domnul, preciză atent nea Vasile. Au venit să îl vadă pe dracul.
– Hmm, vom vedea. O să întorc toată povestea asta în favoarea lor.

- citește povestirea în întregime. O să îți placă - 

Preotul din romanul Moby-Dick

De la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, preotul vorbi marinarilor:

„Vai și amar de cel ce se lasă abătut de la îndatoririle-i evanghelice! Vai și amar de cel ce încearcă să toarne ulei peste apele asupra cărora Domnul a abătut clocotul furtunii! Vai și amar de cel care ține mai mult la bunul său renume, decât la sfințenie! Vai și amar de cel care, în această lume, nu cunoaște rușinea! Vai și amar de cel ce nu vrea să rostească adevărul, închipuindu-și că minciuna e cea care îl poate mântui! Da, vai de cel care, după cum spune marele cârmaci Pavel, se apucă să propovăduiască altora, deși el însuși e un fugar dinaintea Domnului!”

O predică a preotului din romanul Moby-Dick de Herman Melville, la profetul Iona. Nu știu de ce, dar, ca în atâtea texte bune, mă simt direct avizat. Parcă mi se adresează mie.