Meditând la datornicul din evanghelie

O altă liturghie la catedrala noastră. Just another day in paradise. Liniștită, firească și înălțătoare. Aceeași slujbă pe care o săvârșesc de mai bine de douăzeci de ani și care reușește mereu să îmi descopere ceva nou. Să mă învețe o nuanță nouă sau să îmi trezească o emoție nouă. 

Astăzi, textul evanghelic a vorbit despre datornicul nemilostiv. Cel care avea o datorie de zece mii de talanți la creditorul său. Acesta i-a cerut răscumpărarea datoriei, dar, pentru că nu avea cu ce să plătească, omul nostru i-a cerut un răgaz, o prelungire. 

Surprinzător, creditorul – sau partenerul său de afaceri, nu ni se spune – i-a acordat nu numai o prelungire ci, pur și simplu, i-a anulat toată datoria. Omul nostru ar fi trebuit să fie în culmea fericirii. În schimb, a început să ia la rost, unul câte unul, pe proprii lui debitori, pentru a-și recupera datoriile. Ni se arată cazul unuia dintre ei, pe care îl împrumutase cu o sută de dinari și pe care, neavând acela cu ce plăti, omul nostru l-a aruncat în închisoare.

Fapta lui a ajuns la urechile omului care îi iertase datoria, iar acesta s-a supărat foc și l-a pedepsit pentru lipsa lui de compasiune și pentru că nu îi luase exemplul de a ierta la rândul lui pe datornicii – cu sume mult mai mici – pe care îi avea.

Ce m-a frapat la textul acesta au fost valorile: un talant era nu o monedă, ci o unitate de măsură pentru cantitate. În funcție de țara care l-a folosit, el a variat între 25 și 58 de kilograme. Un talant era așadar o sumă imensă de aur. Dacă luăm valoarea folosită în Noul Testament, un talant însemna 58 de kg de aur, iar 10.000 de talanți era o sumă fabuloasă, echivalentul bugetului unei țări mici sau al unei provincii. De ce avusese nevoie de ei, omul nostru și cum spera să îi returneze, nu putem ști.

În schimb, un dinar era o monedă de argint care echivala plata pentru o zi a unui lucrător. La banii canadieni de azi, să zicem 10-12 dolari/oră și 8 ore de lucru pe zi, un dinar echivalează 100 de dolari. Era un fel de salariu minim pe economie, sau solda unui soldat. 

Dar, partea interesantă vine la comparație celor două unități: un talant era, în vremurile biblice, echivalent cu 6.000 de dinari. Cu un talant se puteau plăti 16 lucrători pentru un an întreg. Sau un lucrător vreme de 16 ani, cum vreți.

Cei 10.000 de talanți însemnau 60 de milioane de dinari, adică, în banii de azi, nu mai puțin de 6 miliarde de dolari. Și de aici vedem două lucruri care ne bulversează mintea:

- Datoria omului nostru era imposibil de returnat, chiar și cu amânarea pe care o ceruse. El se afla în stare de faliment.

- Generosul său creditor era cu mult, mult mai bogat, dacă și-a permis să îi anuleze o datorie așa de mare.

Am plecat cu aceste cifre în mintea mea și am meditat la ele toată ziua, cocârjat ca un semn de întrebare, cum spunea Bartolomeu Anania. 

Nu e greu de văzut, îndărătul datornicului din evanghelie, pe om, care, fără jerta lui Hristos, ar fi rămas pe vecie într-o stare de faliment spiritual față de Dumnezeu și care are datoria morală să ierte, la rândul lui, pe cei care îi sunt datori. Dar, o face ?

De ce îngăduie Dumnezeu răul

„Planurile lui Dumnezeu nu sunt la fel ca ale oamenilor. Și e greu ca noi, cu mintea noastră puțină, să descifrăm gândurile Celui Atotputernic. Răul e tot atât de necesar ca și binele. Numai cu ajutorul răului se lămurește virtutea și numai alături de întuneric strălucește lumina. Pe câmpurile lui Dumnezeu crește și grâu, dar crește și neghină. Grâul va fi adunat în magaziile cerești, iar neghina trece la foc.

Sunt epoci în viața omenirii când păcatul, răul și aderenții lui triumfă, pentru un timp. Dar lui Dumnezeu să nu-I pretindem nimic. În general lucrează tot prin oameni sau prin intermediul popoarelor. Și vremurile de cumpănă pentru credință înseamnă pedeapsă cerescă pentru abaterile noastre de la linia morală. Uneori pedepsele sunt trimise de Dumnezeu pentru încercarea rezistenței noastre sufletești.

Dumnezeu, Care ține în mâna Sa cumpăna vieții, Își va face la ora pe care nu o știu nici îngerii din cer dreptatea Sa. Până atunci, fericiți sunt cei ce rabdă prigoanele.”

Un citat din cartea părintelui Dimitrie Bejan, Oranki – amintiri din captivitate, un volum scris cu ponderea unui preot basarabean dar și cu talentul unui scriitor încercat. Fragmentul face parte din discuția lui cu tânărul ofițer Volodea, care îl întreba de ce lasă Dumnezeu să existe răul în lume (erau într-un lagăr de ofițeri din Siberia, la doi ani după sfârșitul celui de-al doilea război mondial, în primii ani de regim comunist).

Părintele recunoaște că un răspuns perfect nu există la această întrebare. Dar cine nu se mulțumește cu vorbele lui și nu acceptă că răul a fost creat de oameni, nu de Dumnezeu, acela nu are decât să se ducă și să Îl ia pe Cel Atotputernic de guler. Poate îi va răspunde.

Moment of peace

M-am trezit primul și, cu o cafea caldă în mână, mă uit pe fereastra mare a salonului la parcul din fața casei și la strada noastră, ambele bine udate de o ploaie sfântă de vară. E liniște de mormânt și o pătură de nori mai stăruie încă pe cer. Verdele crud al arțarilor din parc, pacea dinainte de o zi de lucru și cafeaua caldă: cui îi mai trebuie vacanță în țările sudului ?

Glumesc: Teo se va trezi în curând și casa se va înviora la loc. Dar, până atunci, iau momentele astea ca pe o mini-vacanță de care am parte în fiecare dimineață:  contemplare cu substrat de cofeină iar, în paralel, câteva pagini din Siddhartha lui Herman Hesse, despre tânărul fiu de brahman care căuta fericirea.

Nicoleta și Christ la sfârșit de an

A venit Nicoleta acasă cu un mic cadou și un mesaj - scris de mână - de la părinții unuia dintre elevii ei. Am citit-o de câteva ori, pentru că, sincer, m-a mișcat.

Am auzit-o povestind de multe ori despre acel copil cu un nume atât de fantezist: Christ Desiré ( în traducere liberă, Hristos cel dorit ), de altfel un băiețel simpatic și bine crescut.

Iată ce i-au scris Nicoletei părinții lui Christ:

Bună ziua, doamna Nicoleta,

Acest mic cuvânt este pentru a vă spune că Christ și noi, părinții lui, am apreciat mult enorma dumneavoastră contribuție în educația școlară a lui Christ.

Vă trimitem acest mic cadou pentru a vă mărturisi aprecierea noastră, ca recunoaștere pentru ceea ce ați adus în parcursul școlar al copilului.

Mulțumim și Domnul să vă binecuvânteze !

Impresii de la Kelowna, BC

La două zile după vizita la Kelowna. Am slujit cu părintele protoiereu Nicolae Lăpuște, un om minunat, scriitor și partener de discuție lângă care nu te plictisești. Mi-a dat un exemplar din teza lui de doctorat, un compendiu-manual de misiune ortodoxă în America și Canada, care are toate șansele să stea alături de manualele mele de teologie.

Am ajuns la hotel pe la opt și jumătate seara, m-am ridicat de la aeroport Cristian Pătru și, după ce m-am instalat la hotel, m-a plimbat puțin prin oraș și prin West Kelowna. Ploua ușor, de vară. Se mira și el cum regiunea semi-aridă, californiană, m-a întâmpinat cu ploaie.

Pe la zece a sosit și părintele Nicolae cu familia. Părintele este inteligent, cultivat, vorbește despre istoria colonizării Canadei cu aceeași ușurință ca despre legislația bisericească despre căsătoria mixtă în contextul multicultural canadian. Vorbește prolific.

Liturghia de a doua zi a fost aproape ca în vremurile apostolice. Părintele avea cu el toate cărțile, vasele de cult, prescurile și lumânările necesare. Ca un preot itinerant din Siberia. Biserica în care am slujit era ortodoxă sârbă și avea deja antimisul. O catapeteasmă pliabilă, pe care au desfăcut-o în câteva minute. La intrare, pe dreapta era o mică bibliotecă, iar pe stânga, o bucătărie. O perdea trasă peste altar și biserica devenea sală de recepții. Cărțile de cult erau la locul lor, inclusiv o frumoasă Evanghelie, dar nu ne-au fost de folos: erau în sârbă.

Am citit Evanghelia, am rostit ecteniile în română și engleză, iar predica – pentru că era nimerit să predic, ca vizitator – am ajustat-o în ultimul moment, ca să pun și pasaje în engleză, pentru cei câțiva credincioși de altă origine decât cea română. Mi-a făcut plăcere să o fac și să le văd fețele luminate de înțelegere.

A fost una din predicile mele bune, despre promisiunea unui Mângâietor. Sâmbăta dinaintea duminicii a 6-a după Rusalii. Așa am și început: Evanghelia aceasta este despre o promisiune. În text, era despre promisiunea trimiterii Duhului Sfânt, dar în mintea mea, despre promisiunea că acei oameni vor avea un păstor. O paralelă pe care nu am ales-o eu, ci calendarul.

Am stat apoi să mâncăm din cele aduse la parastas. Am cunoscut mai mulți oameni din comunitate și am zăbovit cu fiecare. Am petrecut apoi restul zile de sâmbătă – soarele ieșise din nori și ne-a încălzit așa cum se cuvine – plimbându-ne cu mașina lui Cristian pe la Kelowna, West Kelowna, Peachland și Summerland. Ce nume frumoase! Dacă îți plac la fel de mult Alaska și California și nu te hotărăști pe care să o alegi, vino la Okanagan: are din amândouă câte ceva!

Cum am petrecut noaptea Învierii

Așa am petrecut noaptea Învierii Domnului: la locul de muncă.

Click AICI pentru galeria foto completă.

Click AICI pentru galeria foto completă.

Trăiește acum

„Profită de timp. Trăiește acum. Fă mereu acum cel mai prețios timp. Acum nu va mai veni niciodată.” (J-L. Picard)

„Creștinul este cel care nu trăiește nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.” (Nicolae Steinhardt)

„Cine trăiește în prezent, repară trecutul și cucerește viitorul.” (Arsenie Papacioc)

„Singura țară în care merită să trăiești: momentul prezent.” (Sylvain Teson)

Prezentul este sămânța viitorului. Poți să îți faci griji despre roade și recoltă, dar nu uita să plantezi și să semeni, căci sigur vei pierde orice șansă la vreo recoltă.

Amintirile sunt importante. Anamnezele, cum le numește poetul și ierarhul Bartolomeu Anania.

Amintirea vechilor greșeli și păcate ajută la căință. Iar căința aduce smerenie. Plânsul pentru păcate trebuie să fie optimist, nu depresiv. În plânsul creștin se întrepătrund, aproape pe nesimțite, lacrimile durerii cu cele ale iertării. Și o pace mângâietoare coboară peste tot omul ce se căiește. Nu cade în anxietate, ci capătă motivația de a continua. Știe că, oricât de greu a fost ieri, azi stă în puterea lui, iar mâine va fi mai bine decât azi. Tocmai datorită lui azi.

Ziua Twin Peaks

Pentru cei născuți în anii 80 sau mai devreme, astăzi este „Ziua Twin Peaks”. Vă mai amintiți poate de celebrul și misteriosul serial regizat de David Lynch și Mark Frost, și care a rulat și la noi, puțin după revoluție.

Agentul FBI Dale Cooper, interpretat de actorul Kyle MacLachlan sosește în micul și aparent adormitul orășel Twin Peaks pentru a investiga uciderea tinerei Laura Palmer, un fel de miss a liceului local. La intrarea în oraș, Cooper face o înregistrare în reportofonul lui de buzunar:

„Diane, 11:30 AM, February 24-th. Entering the town of Twin Peaks. I've never seen so many trees in my life”

Cunoscut pentru plăcerea lui aproape cultică pentru o cafea bună („a damn fine cup of cofee”) sau o plăcintă cu cireșe, precum și pentru metodele de investigație cu influențe tibetane, Dale Cooper a fost unul din eroii mei din copilărie.

Misterioasa Diane - am aflat asta din cartea publicată mai târziu, „Viața mea, benzile mele”- era secretara lui de la FBI, căreia Cooper îi trimitea periodic casetele, ca niște însemnări de dosar pe marginea cazurilor la care lucra.

Scenele de exterior s-au filmat în statul Washington, în orașul Snoqualmie, care are și astăzi, pe situl web municipal imaginea cascadei și a hotelului Great Northern.

Azi, Kyle MacLachlan e proprietar de vie bună în California, are conturi de tweeter și tiktok și își salută fanii pe internet ori de câte ori are ocazia.

Ca să aniversez ziua, am făcut și eu o înregistrare a la Dale Cooper, dar adaptată la condițiile mele. Fii atent aici, David Lynch!

Pictând cu lumina

Gala Galaction și Saul din Tars

Am luat din nou în mână Jurnalul lui Gala Galaction. Cum s-a mai preocupat părintele de evoluția interioară a lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel și de autenticitatea minunii Învierii! De fapt, spune el, nu aparițiile Mântuitorului după Înviere au fost atât de importante în încredințarea Dumnezeiri Lui, cât aflarea mormântului gol. Păzit de soldați romani, trupul nu avea cum să fie furat și să dea naștere apoi unei isterii de masă. Descoperit gol, a avut aceeași impresie puternică asupra apostolilor precum au avut-o aparițiile Lui de după. Poate cineva s-ar fi gândit că nu e El, sau că au o vedenie. Dar lipsa trupului din mormânt era palpabilă, neafectată de interpretări sau păreri. Nu mai era și gata!

La fel se preocupă de cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești ?”. Cu sensul greșit de Mă persecuți, venit de la varianta latină. Dar părintele duce cuvântul ăsta atât de important prin ebraica veche și aramaică (vorbită în vremea aceea) și sensul e mai degrabă de „Mă urmărești”, „te ții după Mine”. Așa cum, prin Vechiul Testament, oștile nu-știu-cui alungaseră, fugăriseră pe filisteni, urmărindu-i până au părăsit țara lor.

O traducere bună nu e nici aceea de mă cauți, că asta ar însemna să vii după cineva pe care nu l-ai văzut încă, despre care nu știi mare lucru. Saul Îl știa pe Hristos Cel presupus înviat, dar refuza că creadă. Spera să demaște acel plan al discipolilor care Îi furaseră trupul și își fundamentau credința pe o înșelătorie. Dar, ca investigator al Sinedriului, nu a întâlnit, cel puțin în Ierusalim, decât oameni simpli, cu o credință vie și sinceră, care nu se putea întemeia pe un fals al Învierii sau pe vedenii, ci pe un fapt real.

De aceea, Saul pleacă la Damasc, că să facă alte investigații și anchete. Dar nu mai apucă, deoarece Hristos îi apare, nu în vedenie, ci aievea și îi schimbă viața cu desăvârșire.

Restul este istorie.