Nicoleta și Christ la sfârșit de an

A venit Nicoleta acasă cu un mic cadou și un mesaj - scris de mână - de la părinții unuia dintre elevii ei. Am citit-o de câteva ori, pentru că, sincer, m-a mișcat.

Am auzit-o povestind de multe ori despre acel copil cu un nume atât de fantezist: Christ Desiré ( în traducere liberă, Hristos cel dorit ), de altfel un băiețel simpatic și bine crescut.

Iată ce i-au scris Nicoletei părinții lui Christ:

Bună ziua, doamna Nicoleta,

Acest mic cuvânt este pentru a vă spune că Christ și noi, părinții lui, am apreciat mult enorma dumneavoastră contribuție în educația școlară a lui Christ.

Vă trimitem acest mic cadou pentru a vă mărturisi aprecierea noastră, ca recunoaștere pentru ceea ce ați adus în parcursul școlar al copilului.

Mulțumim și Domnul să vă binecuvânteze !

Impresii de la Kelowna, BC

La două zile după vizita la Kelowna. Am slujit cu părintele protoiereu Nicolae Lăpuște, un om minunat, scriitor și partener de discuție lângă care nu te plictisești. Mi-a dat un exemplar din teza lui de doctorat, un compendiu-manual de misiune ortodoxă în America și Canada, care are toate șansele să stea alături de manualele mele de teologie.

Am ajuns la hotel pe la opt și jumătate seara, m-am ridicat de la aeroport Cristian Pătru și, după ce m-am instalat la hotel, m-a plimbat puțin prin oraș și prin West Kelowna. Ploua ușor, de vară. Se mira și el cum regiunea semi-aridă, californiană, m-a întâmpinat cu ploaie.

Pe la zece a sosit și părintele Nicolae cu familia. Părintele este inteligent, cultivat, vorbește despre istoria colonizării Canadei cu aceeași ușurință ca despre legislația bisericească despre căsătoria mixtă în contextul multicultural canadian. Vorbește prolific.

Liturghia de a doua zi a fost aproape ca în vremurile apostolice. Părintele avea cu el toate cărțile, vasele de cult, prescurile și lumânările necesare. Ca un preot itinerant din Siberia. Biserica în care am slujit era ortodoxă sârbă și avea deja antimisul. O catapeteasmă pliabilă, pe care au desfăcut-o în câteva minute. La intrare, pe dreapta era o mică bibliotecă, iar pe stânga, o bucătărie. O perdea trasă peste altar și biserica devenea sală de recepții. Cărțile de cult erau la locul lor, inclusiv o frumoasă Evanghelie, dar nu ne-au fost de folos: erau în sârbă.

Am citit Evanghelia, am rostit ecteniile în română și engleză, iar predica – pentru că era nimerit să predic, ca vizitator – am ajustat-o în ultimul moment, ca să pun și pasaje în engleză, pentru cei câțiva credincioși de altă origine decât cea română. Mi-a făcut plăcere să o fac și să le văd fețele luminate de înțelegere.

A fost una din predicile mele bune, despre promisiunea unui Mângâietor. Sâmbăta dinaintea duminicii a 6-a după Rusalii. Așa am și început: Evanghelia aceasta este despre o promisiune. În text, era despre promisiunea trimiterii Duhului Sfânt, dar în mintea mea, despre promisiunea că acei oameni vor avea un păstor. O paralelă pe care nu am ales-o eu, ci calendarul.

Am stat apoi să mâncăm din cele aduse la parastas. Am cunoscut mai mulți oameni din comunitate și am zăbovit cu fiecare. Am petrecut apoi restul zile de sâmbătă – soarele ieșise din nori și ne-a încălzit așa cum se cuvine – plimbându-ne cu mașina lui Cristian pe la Kelowna, West Kelowna, Peachland și Summerland. Ce nume frumoase! Dacă îți plac la fel de mult Alaska și California și nu te hotărăști pe care să o alegi, vino la Okanagan: are din amândouă câte ceva!

Cum am petrecut noaptea Învierii

Așa am petrecut noaptea Învierii Domnului: la locul de muncă.

Click AICI pentru galeria foto completă.

Click AICI pentru galeria foto completă.

Trăiește acum

„Profită de timp. Trăiește acum. Fă mereu acum cel mai prețios timp. Acum nu va mai veni niciodată.” (J-L. Picard)

„Creștinul este cel care nu trăiește nici în trecut, nici în viitor, ci numai în prezent. Trecutul nu-l apasă, viitorul nu-l îngrijorează.” (Nicolae Steinhardt)

„Cine trăiește în prezent, repară trecutul și cucerește viitorul.” (Arsenie Papacioc)

„Singura țară în care merită să trăiești: momentul prezent.” (Sylvain Teson)

Prezentul este sămânța viitorului. Poți să îți faci griji despre roade și recoltă, dar nu uita să plantezi și să semeni, căci sigur vei pierde orice șansă la vreo recoltă.

Amintirile sunt importante. Anamnezele, cum le numește poetul și ierarhul Bartolomeu Anania.

Amintirea vechilor greșeli și păcate ajută la căință. Iar căința aduce smerenie. Plânsul pentru păcate trebuie să fie optimist, nu depresiv. În plânsul creștin se întrepătrund, aproape pe nesimțite, lacrimile durerii cu cele ale iertării. Și o pace mângâietoare coboară peste tot omul ce se căiește. Nu cade în anxietate, ci capătă motivația de a continua. Știe că, oricât de greu a fost ieri, azi stă în puterea lui, iar mâine va fi mai bine decât azi. Tocmai datorită lui azi.

Ziua Twin Peaks

Pentru cei născuți în anii 80 sau mai devreme, astăzi este „Ziua Twin Peaks”. Vă mai amintiți poate de celebrul și misteriosul serial regizat de David Lynch și Mark Frost, și care a rulat și la noi, puțin după revoluție.

Agentul FBI Dale Cooper, interpretat de actorul Kyle MacLachlan sosește în micul și aparent adormitul orășel Twin Peaks pentru a investiga uciderea tinerei Laura Palmer, un fel de miss a liceului local. La intrarea în oraș, Cooper face o înregistrare în reportofonul lui de buzunar:

„Diane, 11:30 AM, February 24-th. Entering the town of Twin Peaks. I've never seen so many trees in my life”

Cunoscut pentru plăcerea lui aproape cultică pentru o cafea bună („a damn fine cup of cofee”) sau o plăcintă cu cireșe, precum și pentru metodele de investigație cu influențe tibetane, Dale Cooper a fost unul din eroii mei din copilărie.

Misterioasa Diane - am aflat asta din cartea publicată mai târziu, „Viața mea, benzile mele”- era secretara lui de la FBI, căreia Cooper îi trimitea periodic casetele, ca niște însemnări de dosar pe marginea cazurilor la care lucra.

Scenele de exterior s-au filmat în statul Washington, în orașul Snoqualmie, care are și astăzi, pe situl web municipal imaginea cascadei și a hotelului Great Northern.

Azi, Kyle MacLachlan e proprietar de vie bună în California, are conturi de tweeter și tiktok și își salută fanii pe internet ori de câte ori are ocazia.

Ca să aniversez ziua, am făcut și eu o înregistrare a la Dale Cooper, dar adaptată la condițiile mele. Fii atent aici, David Lynch!

Pictând cu lumina

Gala Galaction și Saul din Tars

Am luat din nou în mână Jurnalul lui Gala Galaction. Cum s-a mai preocupat părintele de evoluția interioară a lui Saul din Tars, devenit apostolul Pavel și de autenticitatea minunii Învierii! De fapt, spune el, nu aparițiile Mântuitorului după Înviere au fost atât de importante în încredințarea Dumnezeiri Lui, cât aflarea mormântului gol. Păzit de soldați romani, trupul nu avea cum să fie furat și să dea naștere apoi unei isterii de masă. Descoperit gol, a avut aceeași impresie puternică asupra apostolilor precum au avut-o aparițiile Lui de după. Poate cineva s-ar fi gândit că nu e El, sau că au o vedenie. Dar lipsa trupului din mormânt era palpabilă, neafectată de interpretări sau păreri. Nu mai era și gata!

La fel se preocupă de cuvintele „Saule, Saule, pentru ce Mă prigonești ?”. Cu sensul greșit de Mă persecuți, venit de la varianta latină. Dar părintele duce cuvântul ăsta atât de important prin ebraica veche și aramaică (vorbită în vremea aceea) și sensul e mai degrabă de „Mă urmărești”, „te ții după Mine”. Așa cum, prin Vechiul Testament, oștile nu-știu-cui alungaseră, fugăriseră pe filisteni, urmărindu-i până au părăsit țara lor.

O traducere bună nu e nici aceea de mă cauți, că asta ar însemna să vii după cineva pe care nu l-ai văzut încă, despre care nu știi mare lucru. Saul Îl știa pe Hristos Cel presupus înviat, dar refuza că creadă. Spera să demaște acel plan al discipolilor care Îi furaseră trupul și își fundamentau credința pe o înșelătorie. Dar, ca investigator al Sinedriului, nu a întâlnit, cel puțin în Ierusalim, decât oameni simpli, cu o credință vie și sinceră, care nu se putea întemeia pe un fals al Învierii sau pe vedenii, ci pe un fapt real.

De aceea, Saul pleacă la Damasc, că să facă alte investigații și anchete. Dar nu mai apucă, deoarece Hristos îi apare, nu în vedenie, ci aievea și îi schimbă viața cu desăvârșire.

Restul este istorie.

Părintele Ion Buga

Răsfoiam mai deunăzi teza mea de licență, „Presa bisericească – mijloc modern de catehizare”, susținută acum 20 de ani (Doamne, cum a trecut timpul!). Acolo, pe una din primele pagini, se afla motto-ul: „Dacă nu vom face sfințenia mai interesantă decât păcatul, nimeni nu va mai fi prins în mrejele ei”. Îi aparține părintelui profesor Ion Buga, preot (pe vremea aceea) la biserica Sfântul Gheorghe Vechi din București.

Și mi-am adus aminte cum am citit – mai bine zis, devorat – cartea părintelui, Introducere la Secolul XXI  în zilele când mă pregăteam pentru admitere la Teologie. Povestea cu condamnatul care și-a făcut din închisoare o locuință plăcută și a refuzat să fie eliberat, când i-a venit vremea, sau expresia „Leule cu sârmă-n nas!” dintr-o altă povestire. Am aflat mai târziu că era primul volum publicat de dânsul.

Au trecut douăzeci de ani de când am plecat din facultate și treisprezece, din România. Nu știu pe unde este acum părintele. Nu știu ce - sau dacă – mai scrie. Nu l-am găsit într-o căutare sumară pe internet. Dar, dacă l-aș găsi, i-aș mulțumi. Pentru că m-a animat către teologie și către o gândire critică a ei. Și nu cred că sunt singurul tânăr care a găsit un motor de entuziasm în scrierile lui. Și i-aș mai spune că, oricâte greutăți a avut, ceva tot va rămâne de la el. Prin noi, acești ucenici anonimi.

Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.

Crăciunul și copilul din noi

--- fragmente de predică ---

Hristos se naște în fiecare an. Noaptea de Crăciun se repetă în fiecare an. Cum spune colindul „Mare-i seara de-astă seară / Ci nu-i seara de-astă seară / Ci e seara lui Crăciun” – Mircea Eliade o numește o regenerare a timpurilor. Timpul prezent devine contemporan cu evenimentul Nașterii.

Să nu lăsăm însă pregătirile pentru belșugul casei și al mesei să ne răpească din timpul pentru belșugul sufletului. Chiar dacă nu vor fi cadouri scumpe sau bucate alese, nu acesta este scopul Crăciunului. Important este să venim la Sfânta Liturghie, să Îi cântăm pruncului Iisus colinde, să ne împărtășim din bogăția Cinei Lui.

„Mama mea n-avea nici globuri, nici beteală și nici stea / Sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobea” spune un frumos colind pe versurile poetului Adrian Păunescu. Și mă gândesc, ascultându-l, la sărbătorile copilăriei, la zăpezile de pe ulițele satului, la colindatul cu obrajii rumeni de frig și de emoții sfinte, la vizita preotului cu icoana și la casa gătită de sărbătoare.

E bine să fie masa plină și casa-n lumină. Dar e bine și să lăsăm copilul din noi să se bucure cu bucuria simplă a vârstei inocenței, ca și cum ar fi primul Crăciun din viața lui.