marți, 19 octombrie 2021

De ce m-am vaccinat ?

- Ca să pot ține capul sus când pandemia se va termina și să pot spune că am contribuit și eu, în colțișorul meu de lume, la ieșirea din încercarea asta

- Ca să le dau un motiv de gândire celor care cred că guvernul îi înșeală, jurnaliștii îi mint, medicii sunt manipulați, doar pe Tik-tok și la Șoșoacă mai găsești adevărul

- Ca să îmi dovedesc mie și lor că nu mă consider buricul pământului, nu am păreri deștepte, nu sunt de neînlocuit, ci sunt doar unul mic într-o lume mare.

- Pentru că nu mă consider mai deștept decât cei treizeci de milioane de canadieni care s-au vaccinat

- Pentru că, matematic vorbind, suferința sau moartea din cauza bolii sunt mult mai probabile decât eventualele complicații – multe inventate – ale vaccinului

- Pentru că îi respect pe medici, pe care îi văd la televizor debordați și obosiți de atâția pacienți, și nu aș vrea să le fiu și eu povară prin insolența mea

- Ca să învețe copiii mei ce înseamnă să îți vezi de treaba ta, să nu te bagi unde nu îți fierbe oala și să îți cunoști temeinic lungul nasului

- Pentru că la teologie nu se studiază și medicina, așa că, unde nu mă pricep, stau în banca mea, nu îmi dau cu părerea pe internet și ascult sfaturile celor mai avizați decât mine

- Pentru că mă doare sufletul să îmi văd copiii siliți să poarte mască la școală

- Ca să văd biserica din nou plină, pe copii cântând din nou la serbarea de hram și primindu-l pe Moș Crăciun cu ochii lăcrimând de bucurie

- Pentru că Teo, cocoțat pe scară, îmi zice că totul o să fie bine

sâmbătă, 2 octombrie 2021

O dimineață oarecare de toamnă


M-am trezit de dimineață, mi-am mângâiat soția și copiii pe creștet și mi-am luat în primire cafeaua. Am luat apoi primele înghițituri calde privind pe fereastra mare a salonului. Verdele crud al ierbii, o ploaie măruntă și un cartier care nu s-a trezit încă. Un ușor miros de foc de lemne stăruie în aerul de afară, semn că unii dintre vecini își dezmorțesc sobele pentru iarna ce va să vină.

Dincolo de gâlcevile facebookului și de răzvratirile conspiraționiștilor, rămâne simplitatea omului care alege să trăiască firesc și să facă din fiecare zi un început bun, cum zice Scriptura.

Cât toate acestea vor trece - și vor trece, pentru că toate cele vechi au trecut și ele - vom reveni la normalitate. Cei care au fost normali și înainte. Până atunci, toamna în Quebec începe să îngălbenească și să înroșească frunzele arțarului din curte, să pună fotografii în alertă și poeții în stare de inspirație. 

Mai iau o gură de cafea și mă uit la un raton care s-a adăpostit de ploaie sub vița de vie. Oare el ce gândește ?

duminică, 19 septembrie 2021

O, ce dar s-a dăruit pământenilor !

Aceasta este o exclamație a unui imn din cuprinsul Utreniei de Înălțarea Sfintei Cruci. Un text care concentrează în el importanța cultului crucii pe care a fost răstignit Hristos. Un cult început în anul 335, odată cu găsirea crucii de către împărăteasa Elena, la Ierusalim.

Nu putem separa Crucea de patimile lui Hristos. Dar nici invers.

Crucea înseamnă înnoire. De aceea spune „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.”(Marcu 8,34). Să fie, adică, gata să renunțe la omul cel vechi și să îl asimileze pe cel nou, cu toate greutățile oricărui început de drum.

Crucea înseamnă angajament. Hristos știa ce Îl așteaptă. Știa, din veșnicie, că mântuirea lumii presupunea ca El să moară în chinuri groaznice. Dar nu a dat înapoi. A mers spre ele.

Crucea înseamnă certitudine că nici un sacrificiu pe care îl facem nu e în zadar.

Într-un sens simbolic, crucea e o îmbrățișare. Brațele crucii sunt brațele lui Hristos care îmbrățișează lumea. Ne îndeamnă și pe noi să facem la fel: „Și unii pe alții să ne îmbrățișăm” spune o frumoasă cântare din noaptea Învierii.

Crucea e semnătura lui Dumnezeu și garanția prezenței Lui. E logo -ul meu, ca și creștin.

sâmbătă, 11 septembrie 2021

Leadership în Biserică

Am participat la Congresul anual al Episcopiei noastre, ținut și anul acesta, tot online, din cauza pandemiei.

O prezentare mi-a atras atenția și interesul: despre leadership în Biserică. Un subiect atât de delicat, dar fără seamăn de important. Smerenia are locul ei, liderii - membrii comunității care au și pot duce o inițiativă până departe - au și ei locul și importanța lor.

Spunea prezentatoarea: mai ales în vremuri de criză se văd liderii. Cu un umor discret, a subliniat: să nu lăsăm să treacă o criză fără să profităm de ea: să aflăm pe oamenii care se poartă cel mai bine, cel mai sănătos, în această perioadă grea și să le luăm exemplul. Ăsta este leadership - ul.

Situl web al acestei idei, sau mișcări de leadership, sub binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Americane, este


Interesant: leaderul ortodox, care este, în primul rând, unul care slujește celorlalți. Parcă am mai auzit idea asta. A, da, îmi amintesc: la Hristos. Căci El a zis, scurt și fără echivoc: „Cine vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”.

sâmbătă, 14 august 2021

Cerul în sărbătoare

În fiecare sfârșit de săptămână al lunii august, în împrejurimile Montrealului, cerul e în sărbătoare. Nu, nu e vorba de sărbătoarea celestă a lumii nevăzute, ci de ceva mai pământesc: Festivalul de baloane cu aer cald de la Saint Jean sur Richelieu. Se adună pasionați și profesioniști, iar doritorii pot face un zbor de agrement cu acest aparat de zbor inedit. Asta, pe lângă spectacole, picnicuri, concursuri și alte activități de sezon.

luni, 26 iulie 2021

Ce faci, Teo ?

Mai deunăzi, îl văd pe Teo pe gânduri. Îl întreb:

- Ce faci, Teo ?

El, fără să se întoarcă, îmi răspunde, ca un om preocupat:

- Pansez...

(în franceză, penser înseamnă a gândi. Je pense = gândesc. Dar, Teo al meu a gândit-o pe franțuzește și i-a ieșit pe românește. Zarzavat, nu altceva!)

miercuri, 23 iunie 2021

A apărut cartea „Pe marea vieții”

Mi-a ieșit zilele trecute de sub tipar cea de-a doua carte, ”Pe marea vieții”.
Este o carte de literatură, o culegere mixtă de poezie și proză, ale cărei lucrări au fost publicate ici și colo, de-a lungul anilor.

Am nădejde că mai sunt încă cititori de literatură tipărită într-o lume dominată de online.
Cartea este gratuită și disponibilă pentru descărcare AICI

vineri, 4 iunie 2021

Comoară de tandrețe

În slujba botezului, cântăm așa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”. Iar în limba franceză, sună așa: „Donne-ne moi une robe de lumière, Toi qui te drappe de lumiere comme d’un manteau. Trésor de tandresse, o Christ notre Dieu”.

Partea a doua sună aproape poetic: tresor de tandresse. Comoară de tandrețe. Tandrețea este un alt nume dat milei, iar mila este o expresie a iubirii. Iubirea care e atentă, nu bruschează, nu forțează, ocrotește. E mâna care ține o floare și o oferă, fără să o strivească, deși are puterea să o facă.

Mila este iubirea care dăruiește și se dăruiește. Nu se impune cu de-a sila și nu caută ale sale. E altruistă până la jertfelnicie. Iar Dumnezeu este comoară a milei.

Mila ajută pe un om care nu se poate ajuta singur. Un om milostiv lasă de la el. Nu dă după meritul, ci după nevoia celui care primește.

În ectenii spunem, de nenumărate ori, „Doamne miluiește”. Acest cuvând atât de românesc, cuprinde în el și iubirea, dar și ajutorul de la Dumnezeu (darul, mai spunem, adică ceva mai presus de puterile noastre).

Tandrețea, sau mila, e iubirea tradusă în fapte, iubirea care se dăruiește celuilalt, așa cum ne-o dăruiește Hristos nouă. Gratuit, necondiționat și din toată inima. Cu mâna largă. Domnește, cum spunea Steinhardt.

luni, 10 mai 2021

Și eu am fost la mormântul lui Iisus


Pastorala pascală de anul acesta a Înaltului Nathaniel, episcopul nostru, m-a mișcat prin curajul mesajului și prin franchețea discursului. E o pastorală, adică un mesaj părintesc, nu un editorial furibund al unui ziar new-yorkez. Și totuși, reușește să atingă o problemă pe care o ascundem uneori sub preș: aceea a credinței, care ori arde, ori lipsește cu desăvârșire. Iată ce spune, printre altele, vlădica:

Veniți să vizităm ... măreața biserică a Învierii, cea care acum Îi ocrotește mormântul.

Vom vedea un mormânt gol printre lumânări, tămâie și șoapte, înconjurat de vânzători de suveniruri și bazare cu cruci din lemn de măslin, sticle de plastic cu apă din râul Iordanului și tricouri care mărturisesc faptul că „am vizitat mormântul lui Iisus!”. Cu toate acestea, El, Iisus Hristos, nu se află acolo.

Într-adevăr, și noi putem călători la Ierusalim unde El a fost pus și să nu-L găsim în mod fizic acolo, însă se află El în mod duhovnicesc în noi? Este posibil ca locul pe care l-am ținut pentru El în inimile noastre să se fi împovărat cu probleme ale vieții cotidiene, cu diverse frici și scepticism, astfel încât El să nu-și găsească niciun loc în „marea biserică” a sufletelor noastre?

Este vorba despre teama că acești câțiva ani de viață sunt doar atât, câțiva ani, iar apoi, „nimic”. Nici o judecată temporară, nici o judecată finală, absolut nicio judecată... doar un neant după ce ochii noștri se închid sau sunt închiși pentru noi; nicio „înviere a morților și viața veacului ce va să vină”. Este posibil ca noi înșine să fi devenit morminte goale, slabi în credință, „sceptici”?


Și încheie apoi, tranșant și optimist:

Curaj, iubiții mei!
Fie ca orice teamă să fie lăsată deoparte când propovăduim unii altora și lumii întregi că „Hristos a înviat, nu este aici!”.
Mergeți și spuneți acest lucru unei lumi sceptice înspăimântate de lipsa de dragoste și credință în Cel care a cucerit Moartea!


miercuri, 5 mai 2021

Acum toate s-au umplut de lumină


Am făcut deniile, Prohodul și Învierea. Aș vrea să spun „ca de obicei”, dar nu a fost așa. Restricțiile și-au spus cuvântul. Am fost douăzeci și cinci de persoane în biserică și tot atâtea în capelă. Am făcut slujbe scurte, pentru ca cei rămași afară să intre și să ia lumină fără să aștepte prea mult. La Prohod, am cântat numai strofele impare. La slujba Învierii, care a durat douăzeci de minute și a fost făcută seara la oră de vecernie, tot așa. 

Pentru că nu avem corul, mi-a revenit mie partea muzicală. Nu am putut să mă îmbrac în veșminte albe și să dau lumină de la lumânarea frumoasă de ceară, ci am dat răspunsurile la strană. Dar nu am luat asta ca pe o retrogradare, ci ca pe o oportunitate de a cânta Axionul pascal și celelalte, ca în tinerețile mele de bariton. 

Un desen al Mariei, la 6 ani
Și cu toate astea, a fost o Înviere proaspătă, tonifiantă, luminoasă. Pandemia nu mai are (și nici nu a avut) puterea de a tulbura bucuria de a fi acolo, în biserică. Alături de prieteni, de familie, de copii, de preotul meu, de sfinții din icoane și de poveștile lor.

Vine primăvara și aici în Canada. Și, chiar dacă nu mai am douăzeci de ani, știu să mă bucur. De verdele crud al ierbii, de mângâierea caldă a vântului, de cafeaua dintâi a dimineții, de croissantul proaspăt copt și dat copiilor mei dimineața. de simplitatea de a felia mărul cu cuțitul și nu cu vreun aparat special, de a vedea încă un recital de vioară al Mariei sau de a călca noaptea pe vreo jucărie contondentă de-a lui Teo.

Plănuiesc o a doua carte, aștept zile însorite ca să ies să fotografiez în câte un parc cu asistentul meu, Teo și încerc să stau departe de gâlcevile facebookului pro sau contra pandemie. Nu mă simt nici special, nici providențial și nici ales. Sunt un oarecare și îmi fac treaba acolo unde mă găsesc. Nu simt nevoia să salvez toată lumea, reală sau virtuală. Salvez ce e în ograda mea și cred că e de ajuns. Dacă reușesc, alții vor urma exemplul. Dacă nu, știu că nu am agasat pe nimeni cu predici nesolicitate. 

„Sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”, spunea, cred, Charles de Gaulle. O genială lecție de smerenie, de la un militar. Dacă gândim așa, nu ne-am mai supăra atât între noi din cauza părerilor diferite despre covid, vaccinuri sau mai știu eu ce. 

Acum toate s-au umplut de lumină...