O liturghie în pandemie

Am înregistrat liturghia de astăzi cu o cameră video, două telefoane și un reportofon. Am importat apoi totul într-un program de editare video, am sincronizat cele trei piste video cu cea audio și rezultatul l-am aranjat puțin, încât pare mai dinamic prin schimbarea de cameră în funcție de acțiune.

Nu mă pricepeam la acest tip de montaj, care se numește „multicam”. Dar, după ce am văzut cât de ușor se face, a devenit favoritul meu ca metodă de a înregistra o slujbă. La urma urmei, în biserică nu te poți plimba de colo-colo ca să filmezi. Deranjează. Așa că am pus camerele pe trepied înainte de binecuvântarea de început și am uitat de ele. Mi-am văzut de slujbă ca de obicei iar la sfârșit am colectat înregistrările. 

Am adăugat apoi mici efecte, cum ar fi textul Crezului care defilează pe ecran în timp ce îl rostim, sau un prim plan al partiturii de la Tatăl nostru, filmat după slujbă și adăugat peste montaj la momentul recitării lui. Orei la cântările mai lungi, în loc să mă filmez pe mine am inserat imagini cu niște lumânări, baldachinul, candele sau icoane. Pentru ca imaginea să nu fie prea mult timp fixată pe același cadru, mai ales când acolo nu se schimbă prea mult.

Mici trucuri, care sper să placă.

Cu părintele și Costi Ioniță la început de an

Am început anul cu bună dispoziție. Chiar cu veselie. Nu veselia din paharul de vin sau cheful din jurul mesei îmbelșugate. Nu am avut așa ceva. Ci bucuria lucrurilor simple. Cele pe care le trecem uneori cu vederea.

Ieri, în prima zi a anului a fost ziua de naștere a părintelui meu. Grijuliu, el și-a pus statusul pe facebook, dar în loc să aleagă aniversare, a apăsat din greșeală pe mariaj. Asta ar fi rămas o simplă stângăcie amuzantă. Dar, în prima jumătate de oră a acelei prime dimineți din an și înainte să apuce să-și corecteze statusul, a primit felicitări și like-uri de la oameni care, se presupune, îl cunoșteau, sau ar fi trebuit să îl cunoască: să vă fie de bine, să fie într-un ceas bun și altele ca aceatea.

M-am amuzat copios să văd oameni care vizitează pagina de facebook a preotului lor, dar nu știau că e căsătorit bine mersi de un sfert de secol, are patru copii și un nepot și, prin urmare, trebuie să fie o greșeală. Au crezut, nitam-nisam că s-a însurat părintele. Ca să vezi. Noi întâi dăm like și după aia citim.

Când ne-am întâlnit la biserică pentru liturghia de Sfântul Vasile am glumit și eu: father, nu știu pentru ce să vă felicit mai întâi: pentru aniversare sau pentru însurătoare. Am râs amândoi.

Astăzi, Nicoleta a avut o ședință online de zumba. În direct cu Marie-Eve, o vecină quebecoasă, și alți – nu exagerez – nouăzeci și nouă de participanți, din care patru moderatori. Ajunseseră la limita aplicației zoom.

Și cu ce crezi, măi nene, că au deschis dansurile: cu o melodie de Costi Ioniță. Ceva săltăreț, ce-i drept, care mergea bine cu mișcările lor. Ia uite, zic, ce popular e Costi la sala de gimnastică virtuală din Montreal !

Fără număr...

Dacă-n fiecare zi Crăciunul ar veni

Patru zile de Liturghie s-au încheiat astăzi. Am slujit ca la mănăstire, în fiecare zi, dar mă simt ca după o vacanță: odihnit, liniștit și plin de energie.

Am avut ocazia și plăcerea să cuvântez. Ieri, în a doua zi de Crăciun, am vorbit despre colinde. Am făcut o excursie teologico-poetică în frumusețea și simplitatea bogată de conținut a colindelor. L-am văzut pe un posibil Coșbuc în structura rimelor de la „O, ce veste minunată”, am văzut regenerarea timpurilor arătată de Eliade în „Mare-i seara de-astă seară” sau a suprapunerii locurilor de acolo și de aici în „La Betleem colo-n jos”.

Versul acesta din urmă pare să spună că Betleemul, măcar de Crăciun, nu mai este acolo și atunci ci este aici și acum. Uite-l aici, peste deal. E, adică, la îndemână, tangibil.

Azi, în a treia zi de Crăciun, vorbind despre Sfântul Arhidiacon Ștefan, am realizat că, deși el este primul martir creștin cunoscut cu numele și consemnat de scripturi, într-un sens mai larg, primii martiri creștini pot fi considerați cei paisprezece mii de prunci uciși de Irod. Ei nu au fost botezați cu botezul creștin, dar au murit totuși pentru Hristos, ceea ce îi face mucenici. Cunoaștem, în istoria bisericii, atâția alți mucenici care au primit botezul dorinței sau al sângelui, fără să-l fi avut pe cel al apei.

Primii colindători au fost îngerii de la Betleem care cântau „Slavă întru cei de sus lui Dumnezeu” ori „Gloria in excelsis Deo”, iar după ei, păstorii, care au aflat vestea Nașterii și au dat-o mai departe. La urmai urmei, nu asta înseamnă colindul ?

Ne putem imagina un Crăciun fără zăpadă, fără cadouri alese, fără casă plină de oaspeți sau masă îmbelșugată. Dar nu ne putem imagina Nașterea fără colinde. Ar fi prea crudă gluma. Din fericire, nici un covid nu poate să oprească pe Prunc să se nască și colindele să-I cânte.

În căutarea pustnicului

– Ok, studentule, hai să ne grăbim. Se face seară şi e drumul lung, m-a luat Manu pe sus. Dacă nu ai fi fost la cursuri azi, am fi putut pleca de dimineaţă, dar asta e. Ajungem noi.

– Sunt gata!

Am coborât amândoi scările şi ne-am urcat în maşina lui, o Dacie break veche, cu o tablă care fusese cândva albă, dar care făcuse multe expediţii jurnalistice prin toate colţurile ţării. Manu era mândru de ea şi îi spunea, cu alint, Bălana.

Aveam de mers vreo şase ore, până la Târgu Neamţ, de unde, după o noapte la un hotel din localitate, urma să plecăm în căutarea propriu-zisă a sihastrului. Pe drum, mă gândeam ce aş putea să îl întreb, ce sfaturi să îi cer pentru cititori. Ştiam, din alte mănăstiri, că monahii vorbesc puţin şi rar. Învăţasem să citesc nu atât din vorbirea lor, dar mai ales din gesturile, din privirile, din purtarea lor. Din tăcerea lor. Mă ghidam după sfatul unui monah din Pateric: „Dacă nu înveţi nimic din tăcerea mea, nu vei învăţa nici din vorbele mele”.

Se făcea încet seară. Bălana gonea conştiincioasă pe şosea, iar mie îmi goneau prin cap întrebările. Dacă nu îl găsim ? Dacă nu vrea să ne primească ? Dacă şi dacă…

... Citește povestirea în întregime ...

Less is more

Einstein spunea că îi e de ajuns omului, pentru a fi fericit, un coșuleț cu fructe și o vioară. Restul sunt deja la locul lor: cerul înstelat, natura și scânteia divină din noi. Asta vine de la un om care cunoștea matematică și fizică din belșug. Probabil că, la capătul tuturor complexelor jocuri de forțe pe care el le-a văzut în univers se află simplitatea, iar la capătul tuturor matematicilor se află poezia.

Mă întreb dacă ăsta e sensul vorbelor „less is more”.Adică poți cunoaște mai bine valoarea lucrurilor materiale atunci când te depărtezi de ele. „Învață să renunți la tot ceea ce ți-e frică să pierzi”. Distanțarea de cele lumești te face să le apreciezi la adevărata lor valoare. Te face să te întrebi: chiar am nevoie de asta ? De unele ai, firește, nevoie. Altele sunt menite doar să ofere un confort suplimentar. Ai nevoie, cum s-ar zice, de hrană, dar prăjiturile sunt opționale.

Cum să (nu) ne organizăm timpul liber

”Tocmai ascultam astăzi la radio un fel de prelegere, pe care individul o ținea cu aerul cel mai firesc din lume că spune ceva util și rațional: cum să ne organizăm timpul liber! Fără să-și dea seama că farmecul timpului liber tocmai în asta constă, să nu îl organizezi, fiindcă în clipa aceea a încetat să mai fie liber.

Timp liber înseamnă să faci ce vrei, adică să dai curs în voie oricărei tentații, fără sentimentul de culpabilitate că în felul acesta pierzi acel timp.

Sigur că în timpul tău liber poți organiza, să zicem, o excursie, dar numai dacă ai chef. Ai zice că nici nu merită să iei în seamă o asemenea prostie, dar sunt și oameni care, după orele de muncă, nu simt bucuria disponibilității, ci un fel de vid, cu atracție spre ceea ce „organizează” alții, aranjamente, întâlniri undeva, și tocmai lor li se adresa individul de la radio, în loc să-i lase în pace să descopere singuri ceea ce i-ar încânta să facă.”

Rândurile acestea nu îmi aparțin.
Și îl fericesc pe cel care le recunoaște și a citit cartea în care s-au scris.

O vorbă despre seducție

Mergând spre biserică după obicei, ascultam la Radio Ville-Marie, un post de radio religios în limba franceză. Nu eram prea atent, dar mi s-a lipit de minte un verset spus de cineva:

„Si nous disons que nous n'avons pas de péché, nous nous séduisons nous-mêmes."

Mi-a sunat cunoscut și varianta în românește mi-a răsărit în minte aproape instantaneu:

„Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine. (I Ioan, 1, 8)

Unele scripturi franțuzești mai vechi folosesc pentru a se amăgi, cuvîntul egaré, care înseamnă a rătăci. Ok, asta merge. Dacă zicem că nu avem păcat, rătăcim. Dar domnul de la radio a folosit o traducere modernă, în care spunea că „dacă zicem că păcat nu avem, ne seducem pe noi înșine”. Prin urmare, a seduce, înseamnă în franceză și a amăgi, a duce de nas, a păcăli.

Aviz tinerilor îndrăgostiți....

Zile din viața noastră

Nu știu cum sunt alți autori de blog sau scriitori de ocazie, dar mie nu mi-au ieșit niciodată articolele pe care am vrut să le fac, de la început, grozave. În schimb, am ciulit mintea și urechile, am fost atent la lucrurile din jur într-o zi oarecare și am scos de acolo câteva rânduri. Sau fotografii.

Doi oameni pot să se uite la același cer. Unul va face o poză cu telefonul mobil pe setări automate, iar celălalt va scrie, ca Ernesto Sabato în cartea pe care i-o citeam azi dimineață, „apusul soarelui incendia o construcție gigantică de nori”. Și știu care dintre ei se va întoarce mai îndreptat la casa sa.

L-am luat pe Teo și am mers cu mașina pe bulevardul Levesque, care șerpuiește paralel cu apele fluviului Sfântul Laurențiu. Ne-am oprit într-un prim parc, am dat pâine la pescăruși și am aruncat cu pietricele în apă. Apoi am mers într-un al doilea parc, ne-am plimbat printre copaci și le-am privit frunzele colorate într-o paletă care ar face pe orice poet sau pictor nu numai incapabil să le descrie, dar și bolnav de gelozie că nu le poate imita. În același copac, se găseau frunze verzi, roșii, roze și portocalii-arămii.

Octombrie este, aici în Montreal, luna poeților. Sau a pictorilor. Sau a fotografilor. Iarba e încă verde. Iarna indiană, indian summer, cum mai e numită, e parcă o prispă a paradisului. Nici rece, nici caldă, încă verde și totuși colorată. Așa aș vrea să fie și pe lumea cealaltă, dacă se poate, îi spuneam în gând lui Dumnezeu.

Poate pare banal ce am făcut și am scris astăzi. Dar cred că nu e nevoie să te urci într-un yaht super elegant și să mergi la capătul lumii ca să te bucuri de o zi din viața ta. Pentru mine, o plimbare, toamna, într-un parc oarecare, e de ajuns.

Mică poveste cu iPhone

Părinții unui adolescent au băgat de seamă că acesta nu mai răspundea la apelurile lor. Nici la mesaje, nici la emailuri, nici măcar, culmea, la mesajele din cartea cu fețe. Așa că, grijulii, s-au impacientat. Iar când un amic de-al fiului lor le-a confirmat că nici lui nu îi mai răspundea la mesaje, au venit în graba mare de la servici ca să vadă dacă nu cumva băiatului i s-a întâmplat, Doamne ferește, ceva.

În câteva minute care li s-au părut ore, au ajuns acasă și au înțeles ce se petrecuse: fiul lor se dusese la veceu și (inconștiență?) își uitase iPhone-ul în salon.

Viața la douăzeci de ani

Într-un caiet de note din timpul studenției am găsit o carte poștală cumpărată, pe vremea aceea, de la Muzeul Țăranului Român. Cartea e simplă, cu o fotografie a bisericii și a unor case din satul Șes, comuna Ieud, județul Maramureș.

La douăzeci de ani, așa îmi vedeam viața: preot într-un sat ca acela, făcând o utrenie de hram într-o dimineață de iarnă ca aceea.

Douăzeci de ani mai târziu, viața pare că nu mai are timp, iar timpul că nu mai are răbdare. Facem de toate, încercăm să ne realizăm, am o biserică la care slujesc și unde îmi duc copiii, trăim într-o mare metropolă, cu posibilități de carieră și de viață. Nu ne plângem.

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, rămâne nostalgia acelei bisericuțe de lemn maramureșene, într-o dimineață oarecare de iarnă, printre fumurile coșurilor și cețurile amintirilor.

Cine știe, poate într-o zi...