Părintele Ion Buga

Răsfoiam mai deunăzi teza mea de licență, „Presa bisericească – mijloc modern de catehizare”, susținută acum 20 de ani (Doamne, cum a trecut timpul!). Acolo, pe una din primele pagini, se afla motto-ul: „Dacă nu vom face sfințenia mai interesantă decât păcatul, nimeni nu va mai fi prin în mrejele ei”. Îi aparține părintelui profesor Ion Buga, preot (pe vremea aceea) la biserica Sfântul Gheorghe Vechi din București.

Și mi-am adus aminte cum am citit – mai bine zis, devorat – cartea părintelui, Introducere la Secolul XXI  în zilele când mă pregăteam pentru admitere la Teologie. Povestea cu condamnatul care și-a făcut din închisoare o locuință plăcută și a refuzat să fie eliberat, când i-a venit vremea, sau expresia „Leule cu sârmă-n nas!” dintr-o altă povestire. Am aflat mai târziu că era primul volum publicat de dânsul.

Au trecut douăzeci de ani de când am plecat din facultate și treisprezece, din România. Nu știu pe unde este acum părintele. Nu știu ce - sau dacă – mai scrie. Nu l-am găsit într-o căutare sumară pe internet. Dar, dacă l-aș găsi, i-aș mulțumi. Pentru că m-a animat către teologie și către o gândire critică a ei. Și nu cred că sunt singurul tânăr care a găsit un motor de entuziasm în scrierile lui. Și i-aș mai spune că, oricâte greutăți a avut, ceva tot va rămâne de la el. Prin noi, acești ucenici anonimi.

Am devenit canadian

Azi pot să spun, cu o mână pe inimă și cu una pe drapelul alb-roșu, că am devenit cu adevărat canadian. Nu cetățenie sau limba franceză. Astea-s mici. Le aveam deja.

Azi mi-am cumpărat patine.

Da, îmi e rușine, o să-i spun și duhovnicului: în treisprezece ani de Canada, am patinat doar o dată, în interior, pe un patinoar de plexiglas. Dar acum am mers cu Teo și Maria la patinoarul din parc, mi-am făcut o cruce mare, m-am încălțat și să te ții...

Eu am crezut că patinele sunt așa, un alt mod de a merge pe gheață: dar ele chiar alunecă. Credeam că sunt defecte de alunecă așa. Era ca și cum ai fi încălțat cu pantofi cu toc înalt pe o scară rulantă care merge încotro vrea ea. Dar m-am ținut drept, am patinat glorios în ciuda fierbințelii incredibile din gleznele încordate și am reușit chiar performanța de a nu cădea.

Teo nu avea nici o problemă să mâne conștiincios pe gheață, iar Maria făcea volte în jurul meu. Horațiu și copiii la fel. Asta e. Mai bine mai târziu decât niciodată. Mă fac eu mare într-o zi...

După ce m-am întors înapoi în ghetele mele, mi s-a părut că pământul mă iubește mai mult. Și că e mai de încredere decât gheața.

Lăsând gluma la o parte, îi apreciez mai mult acum pe patinatorii artistici și pe jucătorii de hockey. Cred că cea mai lungă acomodare cu viața canadiană a fost nu să vorbim franceză și engleză și nici să folosim siropul de arțar la toate mâncărurile. Mai greu și mai de durată a fost să de dezobișnuim de Liga Campionilor la fotbal și să urmărim, în schimb, meciurile din Cupa Stanley la hockey. Mai ales de când Montreal a ajuns în finală anul trecut.

După patinaj, acasă, o ciorbă caldă și un vin fiert au completat o zi de sâmbătă liniștită pe timp de pandemie.

Crăciunul și copilul din noi

--- fragmente de predică ---

Hristos se naște în fiecare an. Noaptea de Crăciun se repetă în fiecare an. Cum spune colindul „Mare-i seara de-astă seară / Ci nu-i seara de-astă seară / Ci e seara lui Crăciun” – Mircea Eliade o numește o regenerare a timpurilor. Timpul prezent devine contemporan cu evenimentul Nașterii.

Să nu lăsăm însă pregătirile pentru belșugul casei și al mesei să ne răpească din timpul pentru belșugul sufletului. Chiar dacă nu vor fi cadouri scumpe sau bucate alese, nu acesta este scopul Crăciunului. Important este să venim la Sfânta Liturghie, să Îi cântăm pruncului Iisus colinde, să ne împărtășim din bogăția Cinei Lui.

„Mama mea n-avea nici globuri, nici beteală și nici stea / Sărbătorile de iarnă cu gutui le-mpodobea” spune un frumos colind pe versurile poetului Adrian Păunescu. Și mă gândesc, ascultându-l, la sărbătorile copilăriei, la zăpezile de pe ulițele satului, la colindatul cu obrajii rumeni de frig și de emoții sfinte, la vizita preotului cu icoana și la casa gătită de sărbătoare.

E bine să fie masa plină și casa-n lumină. Dar e bine și să lăsăm copilul din noi să se bucure cu bucuria simplă a vârstei inocenței, ca și cum ar fi primul Crăciun din viața lui.

TikTok și piața Obor

Îmi spunea cineva mai deunăzi: și pe TikTok găsești chestii folositoare. Înveți lucruri, auzi adevăruri necenzurate, pe care nu le afli din mass-media asta vândută ocultei mondiale.

Așa o fi. Și în piața Obor poți să afli informații pertinente despre viață, politică, fotbal, pandemie, istorie și chiar religie.

Dar prefer să mă duc la Obor doar dacă vreau să cumpăr pepeni. Adevărurile mi le iau din altă parte.

Seară de vecernie

Seara, vecernie în catedrală cu părintele. O slujbă liniștită, pe care am cântat-o aproape șoptit. Și asta nu pentru că avem microfoane, ci pentru că așa îi șade bine.

Mi se pare tot mai mult că Psalmul 103, cel care deschide Vecernia, seamănă, prin atmosfera pe care o evocă, cu Sara pe deal a lui Eminescu. Și acolo ne aflăm sfârșitul unei zile, când o pace se coboară peste toate și într-însa toți copacii par heruvimi feerici. Așa e, în poezie vedem așteptarea și zbuciumul interior al îndrăgostitului, pe când în psalm vedem cum toată natura se întoarce cu mulțumire către Creator, dar asemănarea e tot acolo.

Cel ce Te îmbraci cu lumina ca şi cu o haină;
Făcut-ai luna spre vremi, soarele şi-a cunoscut apusul său.
Pus-ai întuneric şi s-a făcut noapte, când vor ieşi toate fiarele pădurii;
Ieşi-va omul la lucrul său şi la lucrarea sa până seara.
Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne, toate cu înţelepciune le-ai făcut !

Iar dacă nu te conving versurile psalmistului David, nu poți să rămâi rece la lirismul inegalabilei cântări Lumină lină:

Lumină lină a sfintei slave a Tatălui ceresc,
Venind la apusul soarelui, văzând lumina cea de seară,
lăudăm pe Tatăl, pe Fiul și pe Sfântul Duh, Dumnezeu.

Acest imn care l-a inspirat pe poetul Ioan Alexandru să scrie:

Lumină lină, lini lumini
Răsar din codrii mari de crini...
E-atâta noapte și uitare
Și lumile-au pierit în zare.

Au fost doar trei oameni în biserică. Dar fiorul și pacea ei ar trebui să aducă trei sute, sau măcar treizeci. Cine știe, când s-or sătura oamenii de agitația online-ului, or învăța să aprecieze simplitatea și firescul unei vecernii de sîmbătă seara, în catedrală.

Vecernii càntă clopotele-n vale...

Stimată toamnă, respectele mele !

Am urmat un obicei al ultimilor ani, acela de a ieși cu Teo și aparatul de fotografiat într-un parc montrealez și a profita de spectacolul de culoare al toamnei din Quebec.

Ediția de anul acesta a escapadei fotografice s-a desfăcurat în parcul Ille de la visitation, aflat undeva între Montreal și Laval, pe fluviul Sfântul Laurențiu. Are de toate: copaci bătrâni, iarbă (încă) verde și multe gâște sălbatice.

Am dobândit, în decursul celor 13 ani de Canada, un mare respect pentru paleta aceasta de culori tipică pădurii laurențiene. Așa că nu ratez șansa unei zile senine și nu prea răcoroase ca cea de zi, pentru a-mi prezenta omagiile fotografice toamnei.

Stimată toamnă, respectele mele !

De ce m-am vaccinat ?

- Ca să pot ține capul sus când pandemia se va termina și să pot spune că am făcut tot ce mi-a stat în putință ca să ieșim din ea

- Pentru că îi respect pe medici, pe care îi văd la televizor debordați și obosiți de atâția pacienți, și nu aș vrea să le fiu și eu povară prin insolența mea

- Pentru că la teologie nu se studiază și medicina, așa că, unde nu mă pricep, stau în banca mea, nu îmi dau cu părerea pe internet și ascult sfaturile celor mai avizați decât mine

- Pentru că amestecarea apocaliptică a vaccinării cu credința și teologia, confundarea aberantă a planurilor, punerea in opoziție a credinței cu rațiunea, a Tainelor Bisericii cu actele medicale ... nu se intersectează niciodată cu realismul creștin și cu atitudinea echilibrată a Bisericii. (din comunicatul oficial al Patriarhiei Române)

- Pentru că nu mă consider buricul pământului, nu am păreri deștepte, nu sunt de neînlocuit, ci sunt doar unul mic într-o lume mare.

- Ca să nu mă îmbolnăvesc, prin nepăsare și apoi să ajung la spital, prin încăpățânarea de a fi refuzat vaccinul și astfel, să ocup patul unui bolnav care avea nevoie de terapie intensivă mai mult decât mine

- Pentru că nu mă consider mai deștept decât cei treizeci de milioane de canadieni care s-au vaccinat

- Pentru că suferința sau moartea din cauza bolii sunt mult mai probabile decât eventualele complicații – cele mai multe inventate – ale vaccinului

- Ca să nu fiu în aceeași tabără cu cei care cred că guvernul îi înșeală, jurnaliștii îi mint, medicii sunt manipulați și doar pe Tik-tok și la Șoșoacă mai găsești adevărul

- Ca să învețe copiii mei ce înseamnă să îți vezi de treaba ta, să nu te bagi unde nu îți fierbe oala și să îți cunoști temeinic lungul nasului

- Pentru că, deși port masca pe figură, nu mă visez medic

- Pentru că mă doare sufletul să îmi văd copiii siliți să poarte mască la școală

- Ca să văd biserica din nou plină, pe copii cântând din nou la serbarea de hram și primindu-l pe Moș Crăciun cu ochii lăcrimând de bucurie

- Pentru că Teo, cocoțat pe scară, îmi zice că totul o să fie bine

O dimineață oarecare de toamnă

M-am trezit de dimineață, mi-am mângâiat soția și copiii pe creștet și mi-am luat în primire cafeaua. Am luat apoi primele înghițituri calde privind pe fereastra mare a salonului. Verdele crud al ierbii, o ploaie măruntă și un cartier care nu s-a trezit încă. Un ușor miros de foc de lemne stăruie în aerul de afară, semn că unii dintre vecini își dezmorțesc sobele pentru iarna ce va să vină.

Dincolo de gâlcevile facebookului și de răzvratirile conspiraționiștilor, rămâne simplitatea omului care alege să trăiască firesc și să facă din fiecare zi un început bun, cum zice Scriptura.

Cât toate acestea vor trece - și vor trece, pentru că toate cele vechi au trecut și ele - vom reveni la normalitate. Cei care au fost normali și înainte. Până atunci, toamna în Quebec începe să îngălbenească și să înroșească frunzele arțarului din curte, să pună fotografii în alertă și poeții în stare de inspirație. 

Mai iau o gură de cafea și mă uit la un raton care s-a adăpostit de ploaie sub vița de vie. Oare el ce gândește ?

O, ce dar s-a dăruit pământenilor !

Aceasta este o exclamație a unui imn din cuprinsul Utreniei de Înălțarea Sfintei Cruci. Un text care concentrează în el importanța cultului crucii pe care a fost răstignit Hristos. Un cult început în anul 335, odată cu găsirea crucii de către împărăteasa Elena, la Ierusalim.

Nu putem separa Crucea de patimile lui Hristos. Dar nici invers.

Crucea înseamnă înnoire. De aceea spune „Cine vrea să vină după Mine, să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze.”(Marcu 8,34). Să fie, adică, gata să renunțe la omul cel vechi și să îl asimileze pe cel nou, cu toate greutățile oricărui început de drum.

Crucea înseamnă angajament. Hristos știa ce Îl așteaptă. Știa, din veșnicie, că mântuirea lumii presupunea ca El să moară în chinuri groaznice. Dar nu a dat înapoi. A mers spre ele.

Crucea înseamnă certitudine că nici un sacrificiu pe care îl facem nu e în zadar.

Într-un sens simbolic, crucea e o îmbrățișare. Brațele crucii sunt brațele lui Hristos care îmbrățișează lumea. Ne îndeamnă și pe noi să facem la fel: „Și unii pe alții să ne îmbrățișăm” spune o frumoasă cântare din noaptea Învierii.

Crucea e semnătura lui Dumnezeu și garanția prezenței Lui. E logo -ul meu, ca și creștin.

Leadership în Biserică

Am participat la Congresul anual al Episcopiei noastre, ținut și anul acesta, tot online, din cauza pandemiei.

O prezentare mi-a atras atenția și interesul: despre leadership în Biserică. Un subiect atât de delicat, dar fără seamăn de important. Smerenia are locul ei, liderii - membrii comunității care au și pot duce o inițiativă până departe - au și ei locul și importanța lor.

Spunea prezentatoarea: mai ales în vremuri de criză se văd liderii. Cu un umor discret, a subliniat: să nu lăsăm să treacă o criză fără să profităm de ea: să aflăm pe oamenii care se poartă cel mai bine, cel mai sănătos, în această perioadă grea și să le luăm exemplul. Ăsta este leadership - ul.

Situl web al acestei idei, sau mișcări de leadership, sub binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Americane, este

Interesant: leaderul ortodox, care este, în primul rând, unul care slujește celorlalți. Parcă am mai auzit idea asta. A, da, îmi amintesc: la Hristos. Căci El a zis, scurt și fără echivoc: „Cine vrea să fie întâi între voi, să fie tuturor slugă”.