O vorbă despre seducție

Mergând spre biserică după obicei, ascultam la Radio Ville-Marie, un post de radio religios în limba franceză. Nu eram prea atent, dar mi s-a lipit de minte un verset spus de cineva:

„Si nous disons que nous n'avons pas de péché, nous nous séduisons nous-mêmes."

Mi-a sunat cunoscut și varianta în românește mi-a răsărit în minte aproape instantaneu:

„Dacă zicem că nu avem păcat, ne amăgim pe noi înșine. (I Ioan, 1, 8)

Unele scripturi franțuzești mai vechi folosesc pentru a se amăgi, cuvîntul egaré, care înseamnă a rătăci. Ok, asta merge. Dacă zicem că nu avem păcat, rătăcim. Dar domnul de la radio a folosit o traducere modernă, în care spunea că „dacă zicem că păcat nu avem, ne seducem pe noi înșine”. Prin urmare, a seduce, înseamnă în franceză și a amăgi, a duce de nas, a păcăli.

Aviz tinerilor îndrăgostiți....

Zile din viața noastră

Nu știu cum sunt alți autori de blog sau scriitori de ocazie, dar mie nu mi-au ieșit niciodată articolele pe care am vrut să le fac, de la început, grozave. În schimb, am ciulit mintea și urechile, am fost atent la lucrurile din jur într-o zi oarecare și am scos de acolo câteva rânduri. Sau fotografii.

Doi oameni pot să se uite la același cer. Unul va face o poză cu telefonul mobil pe setări automate, iar celălalt va scrie, ca Ernesto Sabato în cartea pe care i-o citeam azi dimineață, „apusul soarelui incendia o constucție gigantică de nori”. Și știu care dintre ei se va întoarce mai îndreptat la casa sa.

L-am luat pe Teo și am mers cu mașina pe bulevardul Levesque, care șerpuiește paralel cu apele fluviului Sfântul Laurențiu. Ne-am oprit într-un prim parc, am dat pâine la pescăruși și am aruncat cu pietricele în apă. Apoi am mers într-un al doilea parc, ne-am plimbat printre copaci și le-am privit frunzele colorate într-o paletă care ar face pe orice poet sau pictor nu numai incapabil să le descrie, dar și bolnav de gelozie că nu le poate imita. În același copac, se găseau frunze verzi, roșii, roze și portocalii-arămii.

Octombrie este, aici în Montreal, luna poeților. Sau a pictorilor. Sau a fotografilor. Iarba e încă verde. Iarna indiană, indian summer, cum mai e numită, e parcă o prispă a paradisului. Nici rece, nici caldă, încă verde și totuși colorată. Așa aș vrea să fie și pe lumea cealaltă, dacă se poate, îi spuneam în gând lui Dumnezeu.

Poate pare banal ce am făcut și am scris astăzi. Dar cred că nu e nevoie să te urci într-un yaht super elegant și să mergi la capătul lumii ca să te bucuri de o zi din viața ta. Pentru mine, o plimbare, toamna, într-un parc oarecare, e de ajuns.

Mică poveste cu iPhone

Părinții unui adolescent au băgat de seamă că acesta nu mai răspundea la apelurile lor. Nici la mesaje, nici la emailuri, nici măcar, culmea, la mesajele din cartea cu fețe. Așa că, grijulii, s-au impacientat. Iar când un amic de-al fiului lor le-a confirmat că nici lui nu îi mai răspundea la mesaje, au venit în graba mare de la servici ca să vadă dacă nu cumva băiatului i s-a întâmplat, Doamne ferește, ceva.

În câteva minute care li s-au părut ore, au ajuns acasă și au înțeles ce se petrecuse: fiul lor se dusese la veceu și (inconștiență?) își uitase iPhone-ul în salon.

Viața la douăzeci de ani

Într-un caiet de note din timpul studenției am găsit o carte poștală cumpărată, pe vremea aceea, de la Muzeul Țăranului Român. Cartea e simplă, cu o fotografie a bisericii și a unor case din satul Șes, comuna Ieud, județul Maramureș.

La douăzeci de ani, așa îmi vedeam viața: preot într-un sat ca acela, făcând o utrenie de hram într-o dimineață de iarnă ca aceea.

Douăzeci de ani mai târziu, viața pare că nu mai are timp, iar timpul că nu mai are răbdare. Facem de toate, încercăm să ne realizăm, am o biserică la care slujesc și unde îmi duc copiii, trăim într-o mare metropolă, cu posibilități de carieră și de viață. Nu ne plângem.

Dar undeva, în adâncul sufletului meu, rămâne nostalgia acelei bisericuțe de lemn maramureșene, într-o dimineață oarecare de iarnă, printre fumurile coșurilor și cețurile amintirilor.

Cine știe, poate într-o zi...

Cuvinte dintr-o carte veche

Zi de slujbă la biserică. Două botezuri cu părintele. În timp ce el citea lepădările premergătoare botezului, mă uit pe un Minei al lunii în curs. La vecernia din seara aceasta, adică la Înainteprăznuirea Înălțării Sfintei Cruci, dau peste un text:

„Cu Crucea cea de viață făcătoare a bunătății Tale, Doamne, pe care ne-ai dat-o nouă nevrednicilor spre mântuire, îmblânzește-Te, Stăpâne și mântuiește pe Regele nostru și cetatea Ta.”

Cartea e tipărită în 1926, în timpul regelui Ferdinand.

Ce imagine frumoasă: odinioară, la o slujbă a Crucii, ne rugam pentru Regele țării. Regele și crucea, cele două simboluri al unei țări ortodoxe. Asta se întâmpla demult, când țara era mai mândră și moravurile mai simple.

Nu știu dacă textul mai există în Mineiele noi. Dar, cât timp bisericile ortodoxe românești din țară sau din afara ei vor folosi încă vechile cazanii, această rugăciune se va auzi peste veacuri, ca ecou al unor vremuri de mult apuse și veșnic regretate.

Am început apoi slujba Botezului. Noi cântam și citeam, copilul plîngea, părinții vorbeau, iar cumetrii făceau poze. Nici masca de coronavirus nu îi reținea. Nu ne asculta nimeni.

Ne fălim că suntem ortodocși. Dar câți au priceput astăzi că „ne-am răstignit împreună cu Hristos, ca să și viem împreună cu El”, așa cum spunea textul Apostolului din rânduiala Botezului ? La români, ca și la moldoveni, obiceurile și cumetriile se țin cu sfințenie. Dar atenția la ce se petrece în biserică la botez e uneori absentă cu desâvârșire. Mai important e papionul de la gâtul prouncului botezat, decât „haina luminoasă” pe care a primit-o prin afundarea în apa botezului. Am văzut mai de mult o fată catolică convertită de dragul soțului și botezată în biserica noastră, mai atentă la botez decât mulți dintre românii noștri.

Cât mi-aș dori să lăsăm împăunarea deoparte, ca să fim și să trăim ortodocși! Titlul singur nu ne îndreptățește înaintea lui Dumnezeu.

Citesc cu amar o revistă ortodoxă

Duminică, la biserică, am găsit în altar o revistă ortodoxă, adusă probabil de cineva din țară. Revista se numea Presa ortodoxă. Era o publicație în format mic, cu un aspect grafic interesant. Și m-am pus să o răsfoiesc.

Un prim material era un interviu cu un părinte călugăr de la o oarece mănăstire, despre familie și creșterea copiilor. Mă rog, dădea părintele niște sfaturi din cărțile sfinte, dar, cu tot respectul pentru haina monahală, nu am reușit să înțeleg niciodată sfaturile despre căsătorie de la oameni care nu sunt sau nu au fost căsătoriți.

Un al doilea material era despre cipurile biometrice din pașapoarte. Veșnicele discuții despre cipuri. Tot cu un părinte călugăr. Că de, la teologie se studiază și microelectronica. Se arăta acolo un dispozitiv ca o pilulă sau ca o fiolă îndesată cu circuite electronice în miniatură, care ar urma să ni se implanteze în mână sau, de ce nu, pe frunte. Eu știam că actele biometrice conțin un cip pasiv, asemănător cu o cartelă de telefon, iar cipul ăla conține niște informații. Aici nu, se spunea că aceste pilule vor putea, la nevoie, să influențeze comportamentul omului și deci, să confirme apocalipsa.

Trăiesc într-o țară americană. Iar americanii, nu-i așa, sunt sursa tuturor relelor, dacă ar fi să îi ascultăm pe acești profeți mioritici. Ori, eu nu am văzut și nu am auzit despre vreo inițiativă a vreunui guvern provincial sau național legat de vreo implantare subcutanată a vreunui cip. Și de unde are revista schema electronică a dispozitivului pe care îl publică în paginile ei, asta nu pot să înțeleg. E secret, dar noi știm.

Mai era un articol despre o întâlnire a patriarhului Moscovei cu papa de la Roma. „Și-au strâns mâna”. Așa deci, gata, patriarhul a căzut din har prin chestia asta. Vai de el. Prin urmare, - și asta îmi place cel mai mult – avem dreptul să nu mai ascultăm de el și să nu îl mai pomenim la Liturghie. Pentru că așa spune nu știu ce monah grec.

Mi-a ajuns: am închis revista cu un gust amar. Să mă ierte editorii ei, care poate sunt bine intenționați. Dar chiar nu mai sunt subiecte de discutat într-o revistă care se vrea ortodoxă decât cipuri, fiara apocaliptică, semne, profeți obscuri, într-un cuvânt, un fel de paranoie deloc hrănitoare sufletului ?

Despre ninsoare și religii

Din cartea lui Sylvain Tesson, În pădurile Siberiei, un gând personal despre atitudinea față de evenimente a diferitelor religii. E o părere a lui, cu care nu sunt neapărat de acord, dar îmi place pentru că a folosit-o în ceva atât de simplu ca privitul unei ninsori.
„În seara asta, ninsoarea cade încă. Privind-o, budistul spune: Să nu așteptăm nici o schimbare.
Creștinul: Mâine va fi mai bine.
Păgânul: Ce înseamnă toate astea ?
Stoicul: Vom vedea ce va urma.
Nihilistul : Las-o să îngroape totul
Iar eu spun : Trebuie să tai niște lemne, până nu se înzăpezește stiva. Apoi mai bag un buștean în sobă și mă duc la culcare.”

Mi-a plăcut atât de mult cartea asta, încât nu am mai avut răbdare să o comand și să aștept livrarea în varianta tipărită, care ar fi venit prin poștă, cu toate întârzierile legate de coronavirus. Am cumpărat-o în varianta kindle și am putut să o citesc în următoarele cinci minute. Sylvain Tesson știe să se bucure de compania pădurii, a frigului, a puținilor vizitatori ruși de prin zonă și a unui pahar de vodkă, iarna. Dar, ceea ce îl face plăcut la lectură, este că știe să scrie.

Este un fel de Dick Proenneke cu coroniță.

Este același aventurier-scriitor, care, în fața unui peisaj de iarnă siberiană, este incapabil să facă o fotografie, pentru că ar fi o dublă jignire: un păcat al neatenției și o insultă adusă momentului.

Glumă din perioada comunistă

Un cetățean merge la măcelărie și întreabă:
- Nu vă supărați, aveți pâine ?

Măcelarul îi răspunde:

- O, nu, tovarășe, aici este locul unde nu avem carne. Pentru locul unde nu au pâine, mergeți alături, la brutărie.

Nuntă și coronavirus

Știre astăzi la radio: un cuplu își programase din timp nunta pentru 15 august. După regulile în vigoare legate de numărul maxim de participanți și de adunările de grupuri, nu au mai putut să organizeze o petrecere cu 150 depersoane, așa cum se prevăzuse inițial. Așa că au făcut o petrecere restrânsă, cu familiile, în curtea casei lor.

Dar, pentru că își comandaseră din timp mâncare la o firmă de catering, nu au vrut să o risipească. Așa că ce s-au gândit: au donat toată mâncarea aceea  unui adăpost pentru femei și copii. Ba chiar mai mult: au participat și ei, îmbrăcați în mire și mireasă, la această a doua masă festivă. Ca și cum petrecerea de nuntă avea loc chiar atunci, în prezența femeilor defavorizate. Și s-au simți la fel de împliniți ca după o nuntă de pomină.

Entuziasm = zeul din tine

Răsfoiam mai deunăzi un caiet cu însemnări din facultate. Am găsit acolo un citat, sau mai degrabă o notă de subsol. Entuziasm = zeul din tine.

Definiția cuvântului entuziasm este stare afectivă caracterizată prin însuflețire puternică, provocată de pasiune, admirație, interes pentru cineva sau ceva; încântare, exaltare, frenezie, patos.

Da, asta știam. Dar ce e cu zeul ?

Cuvântul vine din limba greacă și se traduce cu a fi sub influența sau posedat de un zeu. La origine, cuvântul desemna o însuflețire sau o inspirație divină. Mai apoi, peste secole, el și-a pierdut conotația religioasă și a rămas doar cu sensul de pasiune pentru ceva.

Și mă gândesc: sfinții apostoli și părinții Bisericii au fost, înainte de toate, oameni entuziaști. Au scris teologia creștină și au lăsat norme de viață cu o energie inegalată ce avea ca proveniență pe Dumnezeu, în Care ei au crezut până la moarte. Uneori, moarte martirică.

Un om entuziast îi face reclamă lui Dumnezeu prin faptele și vorbele lui. Îl face pe Dumnezeu și credința în El, mai interesanți decât păcatul.

Un om entuziast devine, fără voia lui, un leader, un exemplu de urmat. Vrednicul de pomenire părinte Sofian Boghiu spunea: „Cine se abține de la vorbăria deșartă și de la patimile de tot felul, de la plăcerile trecătoare, nu din dispreț față de oameni și de viață, ci din focul unei prea mari iubiri față de Dumnezeu, un asemenea om, dacă nu fuge el după oameni, fug oamenii după el. Unde e flacăra mare în suflet, acolo se adună oamenii să-și încălzească sufletele lor reci”. Nu se putea da pentru entuziasm, o definiție mai poetică decît aceasta: focul unei prea mari iubiri de Dumnezeu.

La polul opus entuziasmului stau plictiseala și nepăsarea. Ambele sunt păcate moderne, deghizate uneori ca precauție, respect sau confort cu orice preț. Par mai inofensive decât crima sau furtul, dar sunt la fel de păguboase. Plictiseala, pentru sine, iar nepăsarea, pentru cei din jur. 

 

Citește articolul întreg...