Ce faci, Teo ?

Mai deunăzi, îl văd pe Teo pe gânduri. Îl întreb:

- Ce faci, Teo ?

El, fără să se întoarcă, îmi răspunde, ca un om preocupat:

- Pansez...

(în franceză, penser înseamnă a gândi. Je pense = gândesc. Dar, Teo al meu a gâmdit-o pe franțuzește și i-a ieșit pe românește. Zarzavat, nu altceva!)

A apărut cartea „Pe marea vieții”

Mi-a ieșit zilele trecute de sub tipar cea de-a doua carte, ”Pe marea vieții”.
Este o carte de literatură, o culegere mixtă de poezie și proză, ale cărei lucrări au fost publicate ici și colo, de-a lungul anilor.

Am nădejde că mai sunt încă cititori de literatură tipărită într-o lume dominată de online.
Cartea este gratuită și disponibilă pentru descărcare AICI

Comoară de tandrețe

În slujba botezului, cântăm așa: „Dă-mi mie haină luminoasă, Cel ce Te îmbraci cu lumina ca și cu o haină, multmilostive Hristoase, Dumnezeul nostru”. Iar în limba franceză, sună așa: „Donne-ne moi une robe de lumière, Toi qui te drappe de lumiere comme d’un manteau. Trésor de tandresse, o Christ notre Dieu”.

Partea a doua sună aproape poetic: tresor de tandresse. Comoară de tandrețe. Tandrețea este un alt nume dat milei, iar mila este o expresie a iubirii. Iubirea care e atentă, nu bruschează, nu forțează, ocrotește. E mâna care ține o floare și o oferă, fără să o strivească, deși are puterea să o facă.

Mila este iubirea care dăruiește și se dăruiește. Nu se impune cu de-a sila și nu caută ale sale. E altruistă până la jertfelnicie. Iar Dumnezeu este comoară a milei.

Mila ajută pe un om care nu se poate ajuta singur. Un om milostiv lasă de la el. Nu dă după meritul, ci după nevoia celui care primește.

În ectenii spunem, de nenumărate ori, „Doamne miluiește”. Acest cuvând atât de românesc, cuprinde în el și iubirea, dar și ajutorul de la Dumnezeu (darul, mai spunem, adică ceva mai presus de puterile noastre).

Tandrețea, sau mila, e iubirea tradusă în fapte, iubirea care se dăruiește celuilalt, așa cum ne-o dăruiește Hristos nouă. Gratuit, necondiționat și din toată inima. Cu mâna largă. Domnește, cum spunea Steinhardt.

Și eu am fost la mormântul lui Iisus

Pastorala pascală de anul acesta a Înaltului Nathaniel, episcopul nostru, m-a mișcat prin curajul mesajului și prin franchețea discursului. E o pastorală, adică un mesaj părintesc, nu un editorial furibund al unui ziar new-yorkez. Și totuși, reușește să atingă o problemă pe care o ascundem uneori sub preș: aceea a credinței, care ori arde, ori lipsește cu desăvârșire. Iată ce spune, printre altele, vlădica:

Veniți să vizităm ... măreața biserică a Învierii, cea care acum Îi ocrotește mormântul.

Vom vedea un mormânt gol printre lumânări, tămâie și șoapte, înconjurat de vânzători de suveniruri și bazare cu cruci din lemn de măslin, sticle de plastic cu apă din râul Iordanului și tricouri care mărturisesc faptul că „am vizitat mormântul lui Iisus!”. Cu toate acestea, El, Iisus Hristos, nu se află acolo.

Într-adevăr, și noi putem călători la Ierusalim unde El a fost pus și să nu-L găsim în mod fizic acolo, însă se află El în mod duhovnicesc în noi? Este posibil ca locul pe care l-am ținut pentru El în inimile noastre să se fi împovărat cu probleme ale vieții cotidiene, cu diverse frici și scepticism, astfel încât El să nu-și găsească niciun loc în „marea biserică” a sufletelor noastre?

Este vorba despre teama că acești câțiva ani de viață sunt doar atât, câțiva ani, iar apoi, „nimic”. Nici o judecată temporară, nici o judecată finală, absolut nicio judecată... doar un neant după ce ochii noștri se închid sau sunt închiși pentru noi; nicio „înviere a morților și viața veacului ce va să vină”. Este posibil ca noi înșine să fi devenit morminte goale, slabi în credință, „sceptici”?

Și încheie apoi, tranșant și optimist:

Curaj, iubiții mei!
Fie ca orice teamă să fie lăsată deoparte când propovăduim unii altora și lumii întregi că „Hristos a înviat, nu este aici!”.
Mergeți și spuneți acest lucru unei lumi sceptice înspăimântate de lipsa de dragoste și credință în Cel care a cucerit Moartea!

... Iată aici textul integral al pastoralei ...

Acum toate s-au umplut de lumină

Am făcut deniile, Prohodul și Învierea. Aș vrea să spun „ca de obicei”, dar nu a fost așa. Restricțiile și-au spus cuvântul. Am fost douăzeci și cinci de persoane în biserică și tot atâtea în capelă. Am făcut slujbe scurte, pentru ca cei rămași afară să intre și să ia lumină fără să aștepte prea mult. La Prohod, am cântat numai strofele impare. La slujba Învierii, care a durat douăzeci de minute și a fost făcută seara la oră de vecernie, tot așa. 

Pentru că nu avem corul, mi-a revenit mie partea muzicală. Nu am putut să mă îmbrac în veșminte albe și să dau lumină de la lumânarea frumoasă de ceară, ci am dat răspunsurile la strană. Dar nu am luat asta ca pe o retrogradare, ci ca pe o oportunitate de a cânta Axionul pascal și celelalte, ca în tinerețile mele de bariton. 

Un desen al Mariei, la 6 ani

Și cu toate astea, a fost o Înviere proaspătă, tonifiantă, luminoasă. Pandemia nu mai are (și nici nu a avut) puterea de a tulbura bucuria de a fi acolo, în biserică. Alături de prieteni, de familie, de copii, de preotul meu, de sfinții din icoane și de poveștile lor.

Vine primăvara și aici în Canada. Și, chiar dacă nu mai am douăzeci de ani, știu să mă bucur. De verdele crud al ierbii, de mângâierea caldă a vântului, de cafeaua dintâi a dimineții, de croissantul proaspăt copt și dat copiilor mei dimineața. de simplitatea de a felia mărul cu cuțitul și nu cu vreun aparat special, de a vedea încă un recital de vioară al Mariei sau de a călca noaptea pe vreo jucărie contondentă de-a lui Teo.

Plănuiesc o a doua carte, aștept zile însorite ca să ies să fotografiez în câte un parc cu asistentul meu, Teo și încerc să stau departe de gâlcevile facebookului pro sau contra pandemie. Nu mă simt nici special, nici providențial și nici ales. Sunt un oarecare și îmi fac treaba acolo unde mă găsesc. Nu simt nevoia să salvez toată lumea, reală sau virtuală. Salvez ce e în ograda mea și cred că e de ajuns. Dacă reușesc, alții vor urma exemplul. Dacă nu, știu că nu am agasat pe nimeni cu predici nesolicitate. 

„Sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”, spunea, cred, Charles de Gaulle. O genială lecție de smerenie, de la un militar. Dacă gândim așa, nu ne-am mai supăra atât între noi din cauza părerilor diferite despre covid, vaccinuri sau mai știu eu ce. 

Acum toate s-au umplut de lumină...

Psaltirea audio

Am terminat de înregistrat și editat primul meu audiobook: Psaltirea lui David. A fost o plăcere să experimentez cu micul home studio și sunt mulțumit de ce a ieșit. Un proiect interesant și constructiv.

Ca tehnică, am folosit un microfon și o pereche de căști profesionale AudioTechnica, iar înregistrarea am făcut-o cu GarageBand, pe un Mac Mini.

Sper să fie de folos celor care vor asculta.

PSALTIREA AUDIO

Auzi, tu crezi în pandemie ?

Aseară, am slujit Maslul, cu părintele meu. Eu mă perindam de la strană la tetrapodul de pe amvon. Am citit apostolii și jumătate in Evanghelii, iar părintele cealaltă jumătate și toate rugăciunile. Am jucat la două porți amândoi, dar asta este când faci maslul, destinat pentru sobor mare, cu doar doi preoți și fără strană. Când va trece covidul, o să ne amintim cu umor de zilele astea.

Am citit, printre altele, apostolul al șaselea. Acolo, un text mi-a atras atenția: „Să nu fim iubitori de mărire deșartă, supărându-ne unii pe alții și pizmuindu-ne unii pe alții.” (Galateni 5,26).Și nu am putut să nu mă gândesc la facebook. Locul unde mulți scriu și postează gânduri, idei, păreri despre pandemia de coronavirus și vor ca ceilalți să le citească, pentru că sunt grozave. Virale. Locul unde au loc gâlcevi dintre cele mai puțin elegante, pentru că mulți au păreri la care țin și care, inevitabil, intră în conflict cu părerile altora. Iar, de când cu pandemia, mulți, dureros de mulți se pricep la medicină, la virologie și politică, au păreri și se ceartă cu alții.

Auzi, tu crezi în pandemie ? Cifrele astea cu numărul zilnic de cazuri sunt exagerate. Guvernul știe niște chestii, dar nu ne spune. Și tot așa, idei purtate la colțul bisericii (pentru că unii au decența să nu vorbească despre ele în biserică, după slujbă, atunci când socializează).

Hai să mai semnăm o petiție online, poate convingem guvernul să ne dezvăluie cel mai mare secret: acela că nu există coronavirus. Dacă le trimitem o petiție pe facebook, sigur îi speriem și or să cedeze. Sincer, să stau în fotoliu, alături de o cafea și să semnez petiții pe facebook nu e tocmai definiția mea de activism civic. Dar, ce să-i faci, poate sunt de modă veche.

Dar preferatele mele sunt siturile de senzație (scuzați, de jurnalism de investigație), care dezvăluie secrete conspiraționiste și pe care câțiva oameni de la biserică le citează uneori, ca să își argumenteze părerile. Secrete, da’ noi le-am aflat de pe net...

La sfârșitul zilei, prefer să fiu victima minciunilor guvernului canadian decât al unui obscur website rusesc !

Muntele renașterii

Închipuie-ți pentru o secundă că ai putea poposi într-o viață trecută:

Ce ai vrea să te afli făcând acolo ? Ce te-ar încânta ? Ce te-ar face mândru ?

Întreabă-te asta și întrebarea despre ce să faci în viața asta devine așa de simplă, că te sperie. Fă pur și simplu acel lucru care te-ar încânta, care te-ar face să spui: sunt eu cu adevărat ! Fă asta și ești viu.

Acum 500 de ani, un om pe nume Petrarca s-a urcat pe un munte doar ca să admire priveliștea. Era un mod nou de gândire care a marcat începutul Renașterii.

Conspirație, da' s-o știm și noi

Mă gândeam să scriu un articol consistent și acidulat despre cei care văd conspirații peste tot, dar această postare de pe cartea cu fețe mi-a rezolvat problema. E scurtă și la obiect, așa că o copiez aici spre luare aminte:

Nici conspirațiile nu mai sunt cum erau odată. Să reușești tu să gândești tot planul ăsta fără cusur, să prevezi reducerea populației, să te gândești cum bagi chip-ul în vaccin, cum să preiei controlul la toată media, la toate guvernele, institute de cercetare, specialiști, să fii atât de genial pentru toate acestea și să-i uiți tocmai pe Gicu și Frusina din Dolhasca care te dau de gol pe Facebook.(Viorel Anghel)

Curat conspirație, mon cher...

Sărut-mâna, doamnă

V-am spus cum am sărutat odată mâna unei doamne ?

E politicos uneori ca și un preot să facă acest gest. Se ridică mâna doamnei până undeva la înălțimea feței, iar cel care o sărută înclină puțin capul. Eu m-am aplecat de mijloc, ca și cum aș fi sărutat mâna unui episcop. Doamna nu a observat. Dar lângă mine, părintele paroh a privit cu înțeles și cu un ușor zâmbet. Când am rămas numai noi doi, i-am spus așa, ca unui confident:

- Ce să-i faci, părinte, defect profesional...