Drumul Damascului

Drumul Damascului, undeva, la jumatatea secolului I.

Saul, rabin energic si devotat, calatoreste spre orasul sirian, cu un scop clar. Trebuie sa depisteze si sa elimine pe adeptii celui mai recent lider religios evreu, Iisus din Nazaret. E o secta periculoasa si de aceea, misiunea lui e una in folosul comunitatii evreiesti.

Ce nu stie insa Saul este ca, pe acest drum, viata lui se va schimba. Radical. Calatoria lui va deveni, brusc, una initiatica. Acelasi Iisus ii apare intr-o viziune, ziua in amiaza mare si... ii vorbeste. Doar lui: „Saule, de ce ma prigonesti?"

Cuvintele Lui Iisus Hristos au ramas in istorie. Dar, cine nu cunoaste istoria, este condamnat sa o repete. Asa se face ca, drumul Damascului a devenit simbolul drumului convertirii. Al cautarii si al regasirii de sine. Al gasirii Raspunsului si al locului in lume. Drumul ridicarii valului care ne acoperea, pana atunci, ochii.

Nu cred in convertirea (nu numai cea religioasa) rapida si fara efort, stil "plug'n play". Nici Sfantul Apostol Pavel (fost Saul) nu a ajuns in Damasc gata transformat in crestin, ci a trecut printr-o perioada de framantari si cautari asa cum ii sta bine unei minti puternice.

De fapt, daca stau sa ma gandesc, drumul Damascului dureaza toata viata. Pentru ca toata viata suntem inconjurati de intrebari. Depinde de fiecare DACA si UNDE cautam raspunsurile.

Un nou membru al familiei

Acum două zile a venit pe lume Maria. Fetița noastră, pe care o așteptăm de nouă luni, este în sfârșit în brațele noastre. A avut 3 kg si 48 de cm. E mică și fragilă. Dar e așa de minunată, că îmi umple inima de fericire.

Am petrecut trei zile la spitalul din Lasalle. Am stat lângă Nicoleta tot timpul, chiar și la naștere. Medicul Cristina Teodorescu a fost cel care a adus-o pe lume pe Maria. Nicoleta a născut natural, cu anestezie epidurală. Travaliul a fost scurt, de doar 8 ore. Urmărind cât de repede s-a dilatat colul, una din asistente a spus că e o mamă înăscută.

Acum suntem acasă. Fetița se hrănește de la sân și e o mică minune când stă cuminte, cu ochii închiși și suge. Suntem, în sfârșit, o familie completă.

Dale Cooper și cafeaua lui

Urmăresc un episod din Twin Peaks. Și beau o cafea. E bună cum nu se poate spune, dimineața. Dale Cooper avea obiceiul să spună:

„În fiecare zi, o dată pe zi, fă-ți un cadou. Nu îl pregăti dinainte. Poate fi și o pereche de boxeri de la magazinul din colț. Pot fi și 10 minute de privit un peisaj . Sau, o cafea bună.”

E doar un film. E și tras destul de prost, pe deasupra. Dar, sunt atâtea filme din care am scos câte un aforism bun! Unul, și mi-a fost de ajuns ca să revăd filmul. Aseară, într-un alt film, „My big, fat, greek wedding”, am mai găsit unul. Filmul e nostim, însă nu e genul în care cauți întelepciunea. Dar, la o biserică greacă, unde cei doi protagoniști se căsătoreau în ritul ortodox, ea i-a spus lui, la un moment dat: „Acum, vom face primii noștri pași împreună, ca familie”. Și, în clipa urmatoare, au început cu toții, „Isaiie dănțuiește”.

Niciodată nu am privit acea parte din ritualul de nuntă ca pe niște primi pași în familie. Dar, dacă mă gândesc, este foarte adevarat. A fost nevoie de un banal film, ca să înteleg rostul unui ritual liturgic. Înțelepciunea nu e doar la îndemâna specialiștilor.

Les Stroud and the taste of simplicity

În timp ce îl urmăresc pe Les Stroud cum supravieţuieşte în Alaska, mă gândesc ce anume mă atrage la aceste documentare. Cred că este viaţa redusă la elementele esenţiale. Adăpost, focul care nu trebuie să se stingă, procurarea hranei direct din natură, echipament minim, dar folosit cu chibzuială. Asta îl face atât pe el, dar şi pe oamenii care locuiesc efectiv în astfel de locuri, să acorde timp şi energie pentru lucruri pe care noi le cumpărăm de-a gata din supermarket.

La prima vedere, suntem în avantaj, pentru că ne rămâne timp liber. Dar tocmai acest confort poate duce (şi de multe ori o face) la somnul raţiunii, care naşte monştri. Atunci când nu ne mai ţinem mintea ocupată, avem tendinţa să ne apucăm de prostii.

Şi un al doilea motiv pentru care îmi place Stroud şi locurile cu oameni frugali pe care le filmează este aerul de picnic pe care îl au mesele pe malul unui lac sau la marginea unei păduri, lîngă foc şi lângă cort. Am crescut mult timp la ţară, aproape de câmp, animale şi oameni dintr-o bucată.

Dacă îmi e dor de un lucru din copilărie, acela este focul din sobă. Imaginea flăcărilor, cu povestea lor cu tot, şi lemnele care trosneau făceau să nu conteze că televizorul nu avea culori. Acum am centrală termică şi televizor color. Dar nu e la fel.

Reacție în lanț

Când eram adolescent și mă pregăteam să urmez teologia, imi doream să am într-o zi puterea și ocazia să schimb lumea în bine. Nu doar un grup, sau un oraș. Ci lumea întreagă.

Acum, mai matur fiind, îmi dau seama că era un vis imposibil de realizat. Nici Dumnezeu nu ne cere asta. Nu ne cere să facem expediții misionare la capătul pământului sau să ținem predici ilustre în fața mulțimilor de pe stadioane.

Putem, în schimb, să încercăm să avem grijă de propriul suflet și de al altor câțiva din preajma noastră. Atât. Poate doi-trei, poate zece. Mai puține suflete sunt mai ușor de contabilizat. Iar această grijă față de sufletele prietenilor poate dura ani, uneori toată viața.

Așa se produce o adevărată înnoire spirituală a unui popor: din aproape în aproape. Ca o reacție în lanț.

Minciună sau adevăr

Minciună sau adevăr este socotit nu ceea ce spunem, ci ceea ce intenţionăm să se înţeleagă.

Nicolae Steinhardt vorbeşte, în jurnalul său, despre o femeie care avea o slujnică foarte credincioasă, care, atunci când stăpâna sa nu vroia să fie deranjată, trebuia să spună nedoritului vizitator că doamna nu este acasă. Fiindcă slujnica a rugat-o pe stăpâna ei să nu o forţeze să mintă, aceasta a găsit următoarea formulă: ea urma să iasă din casă în grădină, iar slujnica urma să spună celor care o căutau că „stăpâna nu este ÎN casă”.

Bietul vizitator nu lua seama la o biată conjuncţie, sau bănuia că slujnica nu prea ştia să vorbească corect. Şi ... pleca. Astfel că stăpâna casei evita vizita, iar slujnica evita minciuna.

Povestea, însă, are un cusur. Ceea ce constituie minciună nu este ceea ce s-a zis efectiv. Este ceea ce, de la bun început, s-a intenţionat să se înţeleagă. Altfel spus, minciuna, ca şi adevărul, nu ţin de cuvinte, ci de onestitatea celui care le foloseşte.

- citește articolul întreg, aici - 

Monahii ortodocși din Alaska

Există, în cuprinsul Statelor Unite, un nucleu de spiritualitate ortodoxă, mic ca întindere geografică ori ca număr de vieţuitori, dar original prin specificul zonei.

Este vorba de Spruce Island (Insula Pinului), din Alaska, unde se află schitul Sf. Mihail, cu 3 (trei) monahi, iar, pe o insuliţă din apropiere, schitul Sf. Nil, cu 4 maici. Pe insula Kodiak, se mai află Biserica Invierea Domnului şi, „The Monk’s Rock – Cofee House and Book Store”.

Monahii trăiesc din pescuit, ciuperci sau diverse alimente de la pelerini, au o barcă din aluminiu (aici automobilul este prea puţin utilizabil, din moment ce nu sunt străzi), folosesc curent electric doar uneori (când panourile solare au ... soare) şi, cel mai important, se roagă într-un autentic duh ortodox. Mica biserică de lemn este încălzită de un godin şi poate primi maxim 7-8 persoane, din câte am văzut în fotografii. La schitul maicilor, chiar, altarul e doar o firidă în perete, nicidecum o încăpere distinctă.

Părinţii duc o muncă de pionierat, la fel ca încreştinatorul acestor locuri, Sfântul Gherman „of Alaska”, sosit aici acum aproape 200 de ani.

Jacques Yves Cousteau

Pe 30 iunie, acum 12 ani, a murit Jacques Yves Cousteau. Oceanograful pe care sunt mândru că l-am cunoscut. Prin cartea sa, "Cuceritorii adâncurilor".

Fără îndoială, lumea a pierdut un om devotat cunoaşterii, o figură exemplară. A trăit 87 de ani. Plini de aventură, de răspunsuri şi de muncă. L-am stimat şi n-am de gând să schimb sentimentul asta, chiar dacă el nu mai este. Staţiunile sale adânci, scafandrul autonom "cu volum constant" (creaţie proprie), fotografiile şi datele din oceanul planetar, toate acestea mi-au hrănit curiozitatea în copilărie.

Patru puşcaşi marini i-au purtat, atunci, trupul spre catedrala Notre-Dame din Paris, unde a fost înmormântat. Fie-i ţărâna uşoară. Ca apa mării…

Vârstele credinței

Orice om credincios are nevoie să-şi consolideze credinţa din când în când. Odată cu vârsta, sporesc şi pretenţiile intelectuale. De pildă, pentru un copil, este suficientă imaginea bătrânelului cu barbă albă, care taie limba copiilor ce înjură şi aduce îngeraşi celor cuminţi.

Crescând, însă, mintea şi sentimentele au nevoie să îl vadă pe Dumnezeu potrivit nivelului lor de maturitate. Descartes spunea foarte edificator: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” De pildă: mi se oferă într-o zi argumente științifice împotriva existenței lui Dumnezeu (și sunt destule în ultimii zeci de ani). În loc să le neglijez, prefăcându-mă că nu le văd, prefer să le iau la bani mărunți, să le elimin unul câte unul prin contra-argumente. Cu riscul chiar de a mă îndoi puțin sub influența lor. Dar, odată eliminate, nu mă vor mai atinge toată viața. Voi fi imun.

O credinţă din inerţie îl duce pe om la o moarte a gândirii analitice. Iar de aici la răcirea spirituală mai e puţin. Dumnezeu urăşte căldiceii. Adică pe oamenii care cred din inerţie ori din obicei.

Apostolul Pavel a fost un ateu convins. Dar a avut mintea căutătoare. Nu era căldicel. De aceea a fost uşor să se convertească. O minte leneşă nu se poate converti cu adevărat.

Să ne hrănim visele

Am citit, în fugă, într-un ziar local, ştirea despre doi noi astronauţi canadieni. Unul dintre ei, David Saint-Jacques, este medic de familie în nordul Québecului, profesor asociat la Universitatea McGill şi doctor în astrofizică.

El a declarat, printre altele:

Fiecare dintre noi trebuie să ne hrănim visele, pentru că, la momentul cuvenit, şi visele ne vor hrăni pe noi.