Orice om credincios are nevoie să-şi consolideze credinţa din când în când. Odată cu vârsta, sporesc şi pretenţiile intelectuale. De pildă, pentru un copil, este suficientă imaginea bătrânelului cu barbă albă, care taie limba copiilor ce înjură şi aduce îngeraşi celor cuminţi.
Crescând, însă, mintea şi sentimentele au nevoie să îl vadă pe Dumnezeu potrivit nivelului lor de maturitate. Descartes spunea foarte edificator: „Mă îndoiesc, deci cuget. Cuget, deci exist.” De pildă: mi se oferă într-o zi argumente științifice împotriva existenței lui Dumnezeu (și sunt destule în ultimii zeci de ani). În loc să le neglijez, prefăcându-mă că nu le văd, prefer să le iau la bani mărunți, să le elimin unul câte unul prin contra-argumente. Cu riscul chiar de a mă îndoi puțin sub influența lor. Dar, odată eliminate, nu mă vor mai atinge toată viața. Voi fi imun.
O credinţă din inerţie îl duce pe om la o moarte a gândirii analitice. Iar de aici la răcirea spirituală mai e puţin. Dumnezeu urăşte căldiceii. Adică pe oamenii care cred din inerţie ori din obicei.
Apostolul Pavel a fost un ateu convins. Dar a avut mintea căutătoare. Nu era căldicel. De aceea a fost uşor să se convertească. O minte leneşă nu se poate converti cu adevărat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu