Cu Hristos la poliție

Când îmi pregăteam dosarul pentru hirotonie, a trebuit să pun în el și o adeverință de cazier judiciar, un background check. M-am dus la postul de poliție din Laval și am lăsat hârtia. Câteva zile mai târziu, m-au chemat să îmi ia amprentele, ca parte din verificarea de rutină cerută de Jandarmeria Regală Canadiană.

Am mers acolo și mi-au explicat de ce erau necesare amprentele: ca să fie siguri că nu sunt confuzii dacă o altă persoană de același sex și cu aceeași dată de naștere ca mine a avut sau are probleme cu legea.

Am stat și m-am gândit: ia să vedem, persoană de parte bărbătească, născută de Crăciun, care, în preajma Paștilor a avut probleme cu autoritățile. Hm... Iisus Hristos, poate ? am gândit eu cu voce tare în prezența doamnei de la birou. Ea a zâmbit. Eu, la fel. Ce era să facem ?

Părintele Efrem din Arizona

Există ceva tulburător în a întâlni un om care este în mod clar împăcat, când, după orice normă modernă, nu ar trebui să fie. Nu împăcat pentru că lucrurile au mers bine sau pentru că viața a fost blândă cu el, ci împăcat într-un fel care pare rupt de lume. Oamenii care l-au întâlnit pe părintele Efrem se chinuiau adesea să explice acest lucru. Era bătrân, adesea bolnav, împovărat de responsabilități și de multe ori neînțeles.

Și totuși râdea ușor. Avea o inimă de copil. Vorbea blând și, cel mai important, se purta firesc. Cei apropiați spuneau adesea: „Această pace nu venea din temperament. Venea din a trăi fiecare clipă în prezența lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar fi fos mai aproape de el decât propriile sale gânduri.”

Pentru un creștin modern, acest lucru ridică o întrebare incomodă: dacă fericirea vine din echilibru, confort și îngrijire de sine, atunci de ce un om care nu avea aproape niciunul dintre aceste lucruri era atât de împăcat cu sine ?

Părintele Efrem nu era interesat să producă călugări capabili. Era interesat să producă inimi smerite. Ani mai târziu, după ucenicia la Muntele Athos, sub părintele Iosif Isihastul, tot el avea să spună că nu postul sau privegherile l-au salvat, ci ascultarea. Pentru el, ascultarea nu însemna supunere față de un om. Era o imitare a ascultării lui Hristos față de Tatăl.

Lupta modernă este în mare parte interioară. Ne luptăm cu motivația, imaginea de sine, anxietatea cu privire la viitor. Suntem deprimați, concentrați pe bunurile materiale și ne-am pierdut orice sens. Sfântul Paisie a spus mai târziu că viața spirituală începe atunci când încetăm să ne încredem în gândurile noastre. Părintele Efrem a învățat acest lucru devreme și dureros și ceva s-a schimbat în el. Când încetezi să-ți aperi orgoliul, încetezi să te epuizezi. De aceea sfinții par calmi, nu pentru că viața este calmă, ci pentru că războiul interior s-a potolit.

Oamenii se simțeau în siguranță în preajma lui. Nu pentru că le-ar fi rezolvat problemele, ci pentru că el însuși nu a fugit de suferință. Hristos nu a fost pentru părintele doar o idee sau un simbol, ci un Dumnezeu iubitor. Noi nu L-am respins pe Hristos în mod deschis, dar L-am mutat la margine. Încă rostim Numele Lui, dar nu ne modelăm viața în jurul cuvintelor Sale.

Hristos ne spune să ne lepădăm de noi înșine. Noi ne construim viața în jurul propriei siguranțe. Hristos ne spune să ne luăm crucea. Căutăm modalități de a evita chiar și cel mai mic disconfort. Hristos ne spune să priveghem și să ne rugăm. Umplem fiecare moment de tăcere cu zgomot. De aceea suntem obosiți, pentru că viețile noastre sunt risipite.

Părintele Efrem nu era risipit. Rugăciunea lui, postul lui, ascultarea lui nu erau tehnici spirituale, erau acte de credință. Și acesta este adevărul inconfortabil: căutăm pacea, păstrând în același timp controlul. Hristos nu era un adaos la viața lui. Hristos era măsura ei. De aceea ne-a cerut să-L urmăm pe Hristos cu mai multă credință. Și a făcut-o cu cel mai molipsitor zâmbet din lume.

Paisie și călugărul bețiv

A fost odată un călugăr pe Muntele Athos, care locuia în Karyes. Bea în fiecare zi, se îmbăta și făcea scandal printre pelerini. Când a murit, unii dintre credincioși s-au dus la bătrânul Paisie să-i dea vestea, bucurându-se că această tulburare fusese în sfârșit rezolvată.

Părintele Paisie a răspuns că știa despre moartea călugărului pentru că văzuse întreaga oaste îngerească venită să-i ia sufletul.

Pelerinii au fost nedumeriți și nemulțumiți, iar unii dintre ei l-au rugat pe bătrânul Paisie să le spună exact despre cine vorbește, crezând că bătrânul i-a înțeles greșit.

Părintele Paisie le-a spus următoarele:

„Acest călugăr s-a născut în Asia Mică cu puțin timp înainte de invazie, când turcii îi capturau pe toți băieții. Ca să nu fie luat de lângă familia sa, părinții l-au luat cu ei la lucrul câmpului și, ca să nu mai plângă, i-au pus puțin rachiu în lapte pentru a-l face să doarmă. Din această cauză, când a crescut, a devenit dependent de alcool.

Medicii l-au sfătuit să nu-și întemeieze o familie, așa că s-a dus la Muntele Athos și s-a călugărit. Acolo, a găsit un bătrân și i-a spus că este alcoolic. Bătrânul i-a dat un canon: să se închine, să spună rugăciuni și să ceară ajutorul Sfintei Născătoare de Dumnezeu pentru a reduce numărul de pahare pe care le bea cu unul. După un an de luptă și pocăință, a reușit să reducă numărul de pahare de vin pe care le bea pe zi de la douăzeci la nouăsprezece. Lupta a continuat de-a lungul anilor și a ajuns la două sau trei pahare, dar tot se îmbăta.

Ani de zile, oamenii au văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerini, dar Dumnezeu a văzut un războinic luptător care a muncit din greu pentru a-și potoli patima.

Ce drept avem să judecăm pe cineva care face eforturi, fără să știm de nevoința sa?”

Despre heirupisme în viața spirituală

Îmi zicea un părinte odată: - când te rogi, fă și câteva metanii, că ajută. - Păi, zic, ce sunt alea ? - Uite așa, ca un fel de genuflexiuni spirituale. Și mi-a arătat. - Aaa, păi pot să fac mai multe, că nu pare greu. - Nu, mi-a zis el, fă numai cinci dimineața și cinci seara. Dar fă-le în fiecare zi, fără abatere.

Eu nu: m-am pus și am făcut ca la ora de sport: cu voinicie, până pe la cincizeci. Apoi seara, tot atâtea. Stai să vezi când o să îi spun părintelui, mă gândeam. Credea că eu sunt om doar de cinci metanii ?

Dar m-a costat: următoarele trei zile am avut febră la picioare și nu am mai putut să fac niciuna. Iar părintele m-a văzut amărât și mi-a zis râzând: - Vezi, băiete, tu ești tânăr și ai entuziasm. Dar e bine să ți-l temperezi. Ia-o încet, dar constant. Câte puțin, dar în fiecare zi. Disciplina e mai bună decât heirupismul. Viața spirituală e o cursă de rezistență, nu de viteză.

Facebook și petițiile

Mă amuză postările de pe Facebook care scriu: nu sunt de acord ca Facebook să folosească pozele mele... Click aici ca să semnezi petiția...

Multe sunt scrise cu majuscule și fără diacritice. În online, să scrii cu majuscule înseamnă să țipi. Iar diacriticele înseamnă să scrii corect românește. Nu sunt un moft. Dar ce contează: când ești un activist al tastaturii, nu ai timp de detalii din astea.

Cât despre petiție, mi-l și închipui pe secretarul lui Mark Zuckenberg intrând vijelios în biroul șefului:
- Șefu, aștia nu vor să le folosim pozele !
- Ba le folosim, că au spus Sunt de acord când și-au creat conturile, nu ?
- Da, șefu, dar au semnat o PETIȚIE !
- Aoleu, în cazul ăsta, am dat de bucluc !

Din Valaam în Alaska

Astăzi, Sfântul Antipa de la Calapodești. Trăitor nouăsprezece ani la Athos și încă pe atât la Valaam, lângă Finlanda. Aceeași mănăstire de unde, cu câteva decenii înainte, plecaseră misionarii Americii, Gherman și cei din grupul lui, cărora le datorăm prezența ortodoxă pe continentul American.

Și la Valaam, ca și pe Insula Pinului (Spruce Island, Alaska), condiții vitrege: iarnă grea, taiga, frig și urși. Cuviosul Antipa, la fel ca Sfântul Gherman (Herman, zic americanii) înaintea lui, au trăit în condiții de pădure nordică, cu frig, lipsuri și rugăciune la lumina lumânărilor.

Interesant cum o mănăstire rusească, pe o insulă odinioară finlandeză, a găzduit doi sfinți care unesc ortodoxia românească și cea americană: Sfântul Antipa de la Calapodești și Sfântul Gherman din Alaska.

N-auzi cum pocnește biciul în Carpați ?

 Îmi vine în minte la fiecare Crăciun, de vreo câțiva ani încoace, un colind ascultat în liceu: ”Să vă fie casa, casă / Pâinea albă și gustoasă / Și-un pahar de vin cinstit / Numai bun de-mpărtășit...” Credeam că e al lui Păunescu și mă apuc să îl caut pe internet, ca să fiu sigur că îl știu bine și întreg. Dar apoi îmi amintesc că e al lui Corneliu Vadim Tudor. Da, domnule, de aici îl știam: de la discul Biblia și pușca, cumpărat de tata în 1992, când era admirator al ziarului și al partidului România Mare.

Coperta discului, așa cum mi-o amintesc: un Vadim și un Marian Nistor, tineri. Subtitlul era: Un poet și un compozitor. 

Zică cine ce-o vrea despre omul politic Corneliu Vadim Tudor. Dar poetul Vadim chiar mi-a plăcut. Meșterește bine cuvintele.

I-auzi aici:

Îmbătat de slavă, sufletul se pleacă

În străvechi legende, iar ne regăsim

Cât avem colinde, ţara nu-i săracă

Glorie acestui sanctuar sublim.

Scoală, gazdă mare, vin colindătorii

N-auzi cum pocneşte biciul din Carpaţi?

Din adânc de veacuri luminează zorii

Ies din nou la viaţă zâne şi-împăraţi.

Lazăr și câinii

Scenă din evanghelia de duminica trecută: câinii veneau și lingeau bubele lui Lazăr. Prima reacție, de scârbă. Dar apoi vezi că nu e cazul: așa își oblojesc ei rănile și li se pare firesc să facă la fel cu stăpânii lor. Aici e miezul frumos al scenei: câinii îl acceptaseră pe Lazăr de prieten și stăpân. Și îi arătau afecțiunea cum știau ei mai bine.

Ironia ar fi dacă aceia erau chiar câinii bogatului. Un câine își dă iubirea lui necondiționat și cere puțin în schimb. Iar acum îl înconjurau și îl ocroteau pe Lazăr. Pe el îl știau de stăpân. La el se uitau cu ochii lor limpezi, lipsiți de viclenie și cu sufletul lor necomplicat.

Avem, fără îndoială de învățat de la câini, în primul rând nevinovăția și apoi, dăruirea. Lor nu le e teamă că vor fi trădați, păcăliți, nu își fac calcule sau strategii de implicare emoțională progresivă... Ei se dăruiesc total celor care îi merită.

Cinste celui care a câștigat devotamentul unui câine.
Dar îl plâng pe cel care ajunge să învețe de la un câine ce este omenia.

Căci la Tine vin...

     - Nu avem timp acum de lacrimi, îmi spune îngerul. 

Dar îl văd ca și el e gâtuit de emoție. 

    - Când ții Sfintele Taine în mâinile tale, să îți plângă inima, să îți cânte sufletul, dar mâna să nu îți tremure niciodată.

Oftez ușurat, simțindu-i prezența și continui rugăciunea: 

Pe Tine Te rog, Cel ce singur ești bun și binevoitor, caută spre mine, păcătosul și netrebnicul robul Tău, și curățește-mi sufletul și inima de cugete viclene.

Așa mă apropii de sfânta jertfă: cu încredințarea că sunt păcătos, dar și cu nădejdea că Hristos, Care a fost și El om pe pământ, îmi înțelege neputința și mi-o acoperă cu bunătatea Lui.

Dacă ar fi să aleg versetul evanghelic care rezumă cel mai bine mesajul creștin, ar fi acesta: “Și bucuria aceasta (a Învierii) nimeni nu o va lua de la voi” (Ioan 16,22)

Articolul integral, AICI

Nu te teme !

Simon și ceilalți tocmai se întorseseră. Ca niște pescari pricepuți, știau că peștii se prind noaptea, sau dimineața devreme, nu când soarele e la amiază. Erau în meseria asta de mult, poate din tată în fiu. Pe deasupra, erau și obosiți.

Iar acum, din senin, un necunoscut le cerea să iasă din nou la pescuit. Un altul poate ar fi refuzat, dar viitorul apostol s-a uitat la Iisus și a văzut ceva în privirea Lui, nu știa încă ce, dar acel ceva l-a convins:

- Învățătorule, toată noaptea ne-am trudit și nimic nu am prins. Dar, după cuvântul Tău, voi arunca mrejele.

Mi-l și închipui pe bietul pescar, obosit de muncă, speriat de întâmplare și bulversat de prezența Lui Iisus cum Îi cuprinde genunchii a mare mulțumire. Premoniția lui se adeverise: Omul care stătea în fața lui avea ceva dumnezeiesc în El. 

De atunci, viața lui, a fratelui său Andrei și a celor doi Zevedei a luat o întorsătura neașteptată, dar știută de Dumnezeu din veșnicie:

Nu te teme; de acum înainte vei fi pescar de oameni. 

Din predica ținută la biserica Cuvioasa Parascheva din Lachute, alături de bunul părinte Daniel

Cum s-a încheiat „războiul” dintre Canada și Danemarca

S-a încheiat o dispută teritorială amicală dintre Canada și Danemarca, dispută care dura de mai bine de cincizeci de ani, numită și „războiul whisky-ului”.

Insula Hans află la distanțe egale între nordul Canadei și Groenlanda. Nu e decât un bolovan nelocuit de un kilometru lățime. Chiar și inuiții găsesc că e departe.

De prin anii '70, periodic, un navă a marinei canadiene acosta pe insulă, planta un steag alb-roșu și lăsa o sticlă de whiskey canadian, cu mesajul „Bine ați venit în Canada!”

Ceva mai târziu, pe acolo treceau, la rândul lor, danezii, beau whiskey-ul, plantau steagul lor și lăsau o sticlă de șnaps, cu mesajul „Bine ați venit în Danemarca”.

Și au dus-o tot așa - ce-i drept, pe frigul ăla, o tărie face bine la moral marinarilor - până în 2022, când primii miniștri ai celor doi „adversari” s-au întâlnit și au hotârât să împartă insula în două.

Și au făcut, bineînțeles, schimb de whiskey și șnaps.

Vorbele tatălui tău

Vorbele tatălui tău n-au fost niciodată doar sfaturi, au fost ecouri ale luptelor pe care el le-a dus deja și o călăuză spre căile pe care și-a dorit să le urmezi fără cicatricile pe care le-a purtat.

Părintele Sofian

Am citit și eu, zilele acestea, știrile despre canonizarea celor 16 părinți ai secolului XX, mulți dintre ei trecuți prin închisorile comuniste. Pe părintele Sofian l-am întâlnit personal. Am slujit la hramul mănăstirii Antim, la puțină vreme după hirotonia în diacon. Era în 2001. Slujbă fastuoasă, cu patriarhul Teoctist în frunte. Preoții mănăstirii, diaconi cu voci bune și, într-un colț al altarului, smerit, părintele Sofian.

Nu cred că a rostit mai mult de unul sau două ecfonise la Liturghie. Dar prezența lui, ochii aceia mici, părul și barba ca o ninsoare domoală, privirea părintească , parcă blândă și mustrătoare în același timp, parcă îmi vorbeau fără cuvinte. Aveam grijă la cum îmi rostesc ecteniile, să nu greșesc ceva, să cânt frumos și mai trăgeam o privire pe furiș la el, din când în când.

Nu se uita la nimeni, dar parcă se uita la toți. Prestanța lui duhovnicească o egala pe cea ierarhică a patriarhului.

Acum, părintele Sofian este Sfântul Sofian. Mă simt privilegiat, dar și cu o răspundere mare pe umeri, să fi cunoscut un sfânt încă din timpul vieții lui.

Gică, influencer pe TikTok

Nu mai este la modă scriitorul, jurnalistul, sau omul de cultură. Acum este popular blogerul, youtuberul, sau tiktokerul. Adică nu omul calificat într-un domeniu, care are ceva de spus, ci amatorul care trebuie să spună ceva.

Citesc și eu frecvent câte un blog bine scris, sau urmăresc câte un clip pe youtube care știe ce spune și o spune bine, fără să îmi bage pe gât reclame sau să mă implore să mă abonez. Vin dintr-o generație când autorii de blog erau persoane cu o meserie sau un hobby deja stabilite și care nu doreau decât să împărtășească pasiunea lor altora. Nu să facă din blog/canal youtube o activitate în sine, aducătoare de venit.

”Și pe TikTok găsești lucruri interesante”. De acord. Și la Piața Obor găsești discuții interesante despre politică, religie sau fotbal. Dar mă duc la Obor ca să cumpăr pepeni, nu ca să îmi caut adevăruri pentru viață. Adică nu iau în serios tot ce aud pe acolo.

Sfinții au fost „virali”, dar în felul lor discret, care nu striga prin piețe. Prin viața lor. Părinții Bisericii au fost virali și asta pentru că aveau într-adevăr ceva de spus. Un youtuber, sau, mai rău, un tiktoker care își dă cu părerea despre starea națiunii devine viral la cei care nu au un spirit critic. Care nu știu să deosebească grâul de neghină. Și mă întristează cât de mulți sunt aceștia.

Am și eu un blog și un site în care scriu câte un eseu sau o predică o dată la o lună plină. Scriu acolo când am ceva de spus.

Dar, ce știu eu ? Poate sunt de modă veche. Vin din alte vremuri, când oamenii gândeau de o sută de ori mai mult decât scriau și scriau de o sută de ori mai mult decât publicau.

De aceea, te rog, iubite cititor, să mă ierți.

Cine suntem ?

„Mulți se scuză în numele smereniei. Dar smeriți față de ce? Smeriți față de ticăloși? Nu! Iar trebuie să îl citez pe părintele Iustin Pârvu: „Țara asta are inflație de smerenie. Dar uneori este nevoie și de sfânta palmă a Sfântului Nicolae.” Trebuie să fim trăitori și luptători în ortodoxie. Vorba lui Nae Ionescu: „În ortodoxie nu vii să sforăi, ci să fii treaz”.

( Un extras din cartea lui Dan Puric, « Cine suntem? »)

Și mă gândesc cum este smerenia des confundată cu lipsa de implicare, cu statul cuminte într-un colț, sau cu o anumită atitudine tâmpă față de nedreptățile altora. Smerenia nu e apatie, nu e o anumită cumințenie de salon, ci e simplitate a minții, e arta de nu te băga acolo unde nu îți fierbe oala, dar și a te implica acolo unde te cheamă datoria creștinească.

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Viața mea de acum

Galateni 2,20: M-am răstignit împreună cu Hristos; şi nu eu mai trăiesc, ci Hristos trăieşte în mine. Şi viaţa de acum, în trup, o trăiesc în credinţa în Fiul lui Dumnezeu, Care m-a iubit şi S-a dat pe Sine însuşi pentru mine.

Este versetul final din Apostolul pe care l-am citit astăzi la Liturghie. Și ce frumos zice: viața mea de acum o trăiesc cu credința în Hristos ... Care m-a iubit...

El m-a iubit cel dintâi, fără ca eu să Îi cer asta. Fără ca eu să merit. Înainte chiar ca eu să exist. M-a iubit necondiționat, fără să mă cunoască și indiferent cât de curat sau de ticălos m-am dovedit eu a fi.

Și ce facem când aflăm că cineva ne iubește ? Dacă nu suntem în stare să răspundem tot cu iubire, să încercăm măcar să fim recunoscători. Să întoarcem măcar politețe ori mulțumire. Frumos ar fi să întoarcem tot iubire și să ne ducem viața în virtutea acestei iubiri. Dar, în nici un caz, nu putem să rămânem indiferenți.

Cred că aici stă una din tainele vieții creștine: viața ta de acum, după ce ai aflat că Fiul lui Dumnezeu te-a iubit cel dintâi, o duci altfel: nu în indiferență și promiscuitate, ci într-o continuă recunoștință față de El. Nu poți să rămâi rece la iubirea unui om. Te mângâie, îți dă putere și nădejde, te motivează să te trezești dimineața și te odihnește în somnul nopții.

Cu atât mai mult, nu poți ră rămâi rece la iubirea dumnezeiască. Ea trebuie să îți mângâie sufletul și să îți facă inima să cânte ca psalmistul: Că de voi şi umbla în mijlocul morţii, nu mă voi teme de rele; că Tu cu mine eşti. (Ps 22, 4)

Rostind Crezul

 Rostesc Crezul în fiecare duminică, la Liturghie, cu fața către credincioși. Și aud și la biserica noastră, cum am auzit și la altele, cum se fac, fără știință, două greșeli.

Una este: „Și a înviat a treia zi după Scripturi.”

Acolo este o virgulă foarte importantă, care este trecută cu vederea și care schimbă tot înțelesul. A înviat a treia zi , <virgulă> după Scripturi. În franceză este „selon les Ecritures”. În engleză: „according to the Scriptures”. A înviat, adică, nu a treia zi după ce s-au scris Scripturile, ci a treia zi, după cum spun Scripturile. O virgulă atât de mică, dar atât de importantă. În rostire, ar trebui să facem o pauză, o respirație, ca să accentuăm acea virgulă.

A doua este: „Într-una Sfântă, Sobornicească și Apostolească Biserică.”

Este o enumerare a însușirilor Bisericii. Dar scăpăm una din ele. Biserica nu este doar sfântă, sobornicească și apostolească. Ea este și Una. Care nu se scrie legat. Corect este: „Întru Una, Sfântă, Sobornicească și Apostolească”. Patru însușiri, nu trei. Și aici, o mică, dar atât de importantă cratimă.

Și încă ceva:

Am fost mai deunăzi la o biserică ortodoxă francofonă. Când preotul a spus „Cei chemați ieșiți”- cuvinte care, la români, se omit, de cele mai multe ori, ca fiind învechite - am văzut câțiva credincioși părăsind realmente biserica. Erau încă nebotezați și s-au supus cuvintelor ce li se adresau. Într-o lume diversificată religios, e normal să vezi adulți încă nebotezați, sau, mai probabil convertiți de la alte culte. Îi numim catehumeni. Adică oameni care își așteaptă botezul la ortodoxie.

Un proiect video reușit

Am terminat un proiect interesant, dar care mi-a solicitat timp și cunoștințe de montaj video.

Am filmat, timp de trei duminici consecutive, Liturghia în catedrală, cu două camere video, pe care le-am mutat de fiecare dată în altă poziție. Părintele și cu mine ne-am îmbrăcat la fel, iar rezultatul este o filmare multi-cameră care pare făcută la una și aceeași slujbă. Culorile sunt bune, sunetul, reușit, iar schimbarea unghiurilor de filmare îi dă o oarecare dinamică. Mai ales dacă te gândești că cel care filmează este și cel care slujește în mijlocul bisericii - adică eu. Actorul este și cameraman, și regizor.

A ieșit foarte bine, chiar dacă, privind cu atenție, se văd unele incosecvențe: la un Vohod, ies cinci copii din altar și se întorc șapte. Teo se află ba în dreapta, ba în stânga. Mă rog, faze care nu se văd imediat și, pe deasupra, sunt amuzante. 

Mi-a luat aproape o lună ca să editez tot materialul filmat, cam 50 de GB. Dar sunt mulțumit de rezultat.

Cugetări ale oamenilor nordului

Să ai căldură în iglu, ulei în lampă și pace în suflet.

Fie ca dărnicia ta să crească odată cu bogăția ta.

Renul îl urăște pe lup, dar lupul e cel care îl menține pe ren în formă.

Când crezi că poți sau crezi că nu poți, ai dreptate.

Ieri e cenușă. Mâine e lemn. Doar azi focul arde.

Nu stii niciodată cu adevărat prietenii de dusmani, până nu se rupe gheața.

Răbdarea înseamnă totul pentru noi. A aștepta nu e o pierdere de timp.

O invitație divină

predică la Duminica a 14-a după Rusalii

Un împărat a făcut nuntă fiului său.


Spuneți-mi dacă s-ar putea un eveniment mai de amploare și de bucurie în viața unei țări, ca nunta fiului împăratului ei. Tot poporul, cu mic cu mare, este dator să se bucure, pentru că împăratul este cel care are grijă de ei. A trimis, spune evanghelia, pe slugile sale ca să îi cheme pe cei invitați, pe cei care se aflau pe lista oficială a nuntașilor. Ne închipuim că erau oameni importanți din cetate: demnitari, militari, oameni de vază, care erau de aceeași noblețe și poziție socială cu a împăratului și a fiului său.

Dar aceștia nu au vrut să vină.

--- citește predica în întregime ---