Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:

Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit. 

Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

Dale Cooper, varianta fără reportofon

Citesc pe nerăsuflate Rotonda plopilor aprinși, după ce am devorat a doua oară Memoriile lui Valeriu Anania. Lectura întâlnirilor lui cu Tudor Arghezi este un deliciu.

Nu m-am socotit niciodată scriitor în toată puterea cuvântului. Da, îmi place apelativul și aura de burghezie solitară din juru-i. Am fost mai degrabă un jurnalist. Unul religios. A început prin jurnalul de la șaisprezece ani. În acest jurnal mi-am dat uneori cu părerea. Acest dat cu părerea s-a cronicizat, a recidivat și , la un moment dat a părăsit paginile caietului și a ajuns prin câte o gazetă.

Scriu pentru că – și dacă – am ceva de spus, iar nu pentru că trebuie să spun ceva. Poate de aceea nu am publicat nimic în volum, până acum. Sunt un fel de Dale Cooper, varianta fără reportofon.

Ce frumos spune Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinși: „Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.”

O carte bună scrisă de un fotograf

Aseară, căutam o carte bună. Am dat, pe Google Play Books, peste Jurnalul unui fotograf scris de Emanuel Tânjală. Pentru cine nu știe, în anii de după 1999, Emanuel Tânjală a semnat fotografiile reportajelor din Formula As. A călătorit prin țară în lung și-n lat, alături de Marious Petrescu, Sorin Preda, Ion Longin Popescu, Bogdan Lupescu, ca să caute fie o bunică de o sută de ani care muncește cot la cot cu nepoții, fie un sat cu aleile și biserica toate din marmură, dar părăsit de locuitori, fie o ascunsă mănăstire din munte.

În carte, o autobiografie într-un stil direct, lejer, asimovian, împănată cu sfaturi de fotografie, autorul-fotoreporter vorbește și despre începuturile pasiunii lui pentru fotografia de presă. Prefera țăranii cu palme bătătorite în care țineau o floare, cu aceeași gingășie ca a unui crocodil care îți ține puii în gură fără să îi strivească, sau pe bătrânii care su bucurau că cineva le calcă pragul, deoarece copiii lor nu mai trecuseră prin sat de luni de zile.

Vorbește apoi de revista Flacăra, de un Păunescu autoritar și birjăresc, apoi de revista Cinema, cu portrete de actori în timpul turnărilor. Ajunge în Italia în 1982, de unde refuză să se întoarcă, iar mai târziu emigrează în Statele Unite.

Omul pune mare accent pe fotografia documentară, pe portretul neregizat, pe cosașul surprins în elementul lui, pe fetița cu o pâine în brațe, pe monahul care se roagă la lumina lumânărilor. Nu dă buzna peste subiectele pe care le fotografiază. Cere voie, sau fotografiază de la distanță. Are ochiul mereu în căutare și vede oameni cu poveștile lor acolo unde un altul vede doar un tren cu mineri gata să coboare în mină.

O fotografie bună, spune el, e abia sfârșitul unui proces, în care te documentezi, stai de vorbă cu oamenii, le câștigi încrederea, îi întrebi de sănătate, iar atunci când apeși pe declanșatorul aparatului foto, cuprinzi toate acestea într-o imagine. Eu l-am cunoscut pe Manu prin 2000, când am mers la Petru-Vodă să facem continuarea reportajului despre părintele Ilie Lăcătușu. Am mers șase ore cu Dacia lui Break și am ajuns la Piatra Neamț la miezul nopții. A doua zi, am stat de vorbă, doar noi trei (Ilie Tudor, Emanuel Tânjală și cu mine) cu părintele Iustin.

O repetă fără să obosească: tehnica, potrivirea ISO-ului, filtre digitale, contraste duse la extrem, toate astea nu sunt fotografie. Ochiul face fotografia. Ochiul atent la detalii și la povestea din spatele lor.

Noe şi ştiinţa

Discuție între Noe și amicul său, în filmul Arca (The Ark, 2015):

Amicul:
– Așadar, încă ai încredere în Dumnezeul ăsta al tău?
Noe:
– Este și Dumnezeul tău.
Amicul:
– Un bătrân cu barba albă, care șade pe un nor și se uită în jos dezaprobator ? Nu e decât o poveste pe care mi-o spuneau părinții ca să mă sperie și să îmi fac treburile.
Noe:
– Păi, poate ar fi trebuit să îi asculți.
Amicul:
– Noe, nu mai e nevoie să inventăm un Dumnezeu ca să putem explica cine suntem. Acum avem știința.
Noe:
– Da? Și ce anume poate face știința, dacă nu să se minuneze de lucrarea lui Dumnezeu și să o documenteze ?
Amicul:
– Cumnatul meu este om de știință. Zice că universul s-a creat singur. Că omul însuși e un Dumnezeu.
Noe (întinzându-i o floare):
– În cazul ăsta, spune-i să facă și el o floare ca asta !

Cu Boboteaza prin Montreal

Mersul cu Boboteaza, aici la Montreal, e diferit. Granițele geografice ale parohiei sunt doar orientative. Preotul merge la casele oamenilor doar dacă este chemat. Între două case, sunt distanțe de kilometri. Așa se face că sâmbăta trecută am mers amândoi, de la prânz și până seara, la doar cinci case. Am zăbovit la fiecare cel puțin un sfert de oră, vorbind de una, de alta. Nu puteam altfel. Pentru mulți, e rara ocazie când se întâlnesc cu preotul. Iar la ultima casă, la cumătru’, am rămas și am mâncat. Au venit și preotesele și copiii.

A doua zi, duminică, la fel. Erau vreo cinci sau șase case pe listă, dar unii ne-au rugat să mergem și la frații sau rudele lor, care stăteau la câteva străzi mai încolo. Așa am ajuns de la Constantin Vintilă, tatăl Mariei și al Isidorei, la fratele lui. Amândoi gospodari și cu case frumoase. Tot așa, o familie care locuia la bloc și care ne-a dus la încă două apartamente, la prieteni de-ai lor. Mai stăteam la o vorbă, un pahar de vin sau o bucată de șuncă afumată.

Am ajuns acasă puțin înainte de miezul nopții.

Și asta este tot un fel de fericire

Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor. (Eugen Barbu – Groapa)

Să te întorci acasă, lăsând la ușă probleme zilei, frământările lumii ori gâlcevile feisbucului. Să petreci restul serii cu ai tăi. Să vorbești cu femeia de una de alta sau să îl mângâi pe țâcă ‘ăl mic pe creștet.

Și asta este tot un fel de fericire.

România mea

M-am tot gândit...

Când mă întreabă un concetățean montrealez (care nu e neapărat descendent din francezi ori englezi, poate fi din Peru ori din Algeria): mon ami, cum e în România ? Ce îi spun ?

Discuții ca asta am avut și o să mai am. Și nici un străin, fie el tunisian, vietnamez sau columbian, nu are răbdare să asculte o întreagă istorie în volume, deși, sincer, nu s-ar plictisi cu pomelnicul domnitorilor sau al părinților din patericul românesc.

Însă, dacă aș fi nevoit să rezum în câteva cuvinte țara din care vin , i-aș recomanda trei lucruri omului meu:

1. Să asculte Rapsodia Română de George Enescu 
2. Să mănânce sarmale
3. Să vină de Sfântul Nicolae la Catedrala Buna Vestire din Montreal, printre români. 

Pentru că nu poți afla despre români decât aflându-te printre ei, vorbind, ciocnind, râzând și, la nevoie, plângând cu ei.

Cumințenia lumească și virtuțile de salon

Sunt două lucruri care îl pot face pe orice om să își arate adevărata față, cunoscându-se pe sine însuși și lăsându-se cunoscut de alții: cum reacționează în situații tensionate și cum se comportă când se află în posturi de conducere.

Putem vorbi mult despre virtuțile de salon, politețe sau cumințenie lumească. Însă adevăratul caracter se vede în situațiile limită, atunci când răbdarea și omenia îți sunt testate ca pentru un examen.

Am fost pus, vara asta, în astfel de situații. Zile lungi de activitate, care păreau să nu se mai termine, la capătul cărora trebuia să am și puterea să zâmbesc ori să fiu politicos. Uneori mi-a ieșit, alteori am eșuat lamentabil.

Am rămas însă cu dorința de a repeta faptele bune și de a nu repeta greșelile.

Canada Post și scrisorile

Canada Post (echivalentul Poștei Române) a debutat un program de înlocuire a cutiilor poștale personale cu unele de cartier. O cutie de grup. Asta, bineînțeles, doar pentru corespondență. Coletele se livrează ca și înainte, la domiciliu. Dar se pare că livrarea de corespondență nu mai e un business avantajos. Oamenii, pur și simplu, nu mai corespondează prin scrisori.

Și nu pot să nu mă gândesc că e sfârșitul unei ere. Eră în care oamenii corespondau prin scrisori. Scrisori cu pixul, cu mâna proprie, pe hârtie. Mă veți considera de modă veche, dar nu sunt. Am două adrese de email, Linkedin, domeniu personal, adresă de mail AT MARINESCU.CA și alte câteva gadgeturi. Mă descurc binișor la capitolul online, cum s-ar zice. .

Dar nu vreau să uit vreodată gustul computerii unei scrisori cu mâna ta. Să stai, să o gândești fără presiunea timpului, să fie literele mâinilor tale, nu produsul unei tastaturi. Așa da mesaj personal. Nu doar un like și, gata, ți-ai făcut datoria comunicării. Like-urile sunt, scuzați-mi expresia, apă de ploaie. Cine vrea să comunice, are nevoie să scrie un mesaj, să muncească la alcătuirea lui, fie că e pe net, fie pe hârtie.

Nu mai zic de felicitările gata scrise de Paște, cu mesaje de genul „Fie ca Sfintele Sărbători...”, că mă apucă noaptea și dă năduful pe afară de nu mai isprăvesc cu postarea asta.

Pescari de oameni

Aseară, pe la șase, bunul meu prieten m-a chemat la pescuit.

Nu aveam altceva de făcut (isprăvisem ceva de citit din Filocalie) așa că că l-am însoțit sub podul Papineau, într-un ochi de apă bun de pescuit și ne-am pus, vreo trei ore, răbdarea la încercare. Nimic. Duminica, chiar și peștii au zi de odihnă. M-a învitat, într-o doară, să mergem a doua zi, dis-de-dimineață, „mai încolo, la Couteau du Lac, că acolo trage”.

Tot cu jumătate de gură i-am promis că o să merg. Chiar aș fi vrut să merg, dar sincer, să te trezești, în vacanță, la cinci dimineața, nu e tocmai definiția mea de vacanță de vară. Și totuși, m-am trezit fără ceas deșteptător. Motivația ține loc de multe. Chiar și de somn. La șase fără zece eram la el și apoi la drum.

Couteau du Lac e un sat la vreo patruzeci de minute de Montreal. Se află pe malul fluviului Sfântul Laurențiu și, sincer, e o bijuterie. Liniște, natură și mult pește.

Am prins burbot (un soi de păstrăv) și doi crapi mari. Interesent, peștii mici au fost prinși în larg, pe când crapii i-am prins la doi metri de mal. Cu multă răbdare și multe râme sacrificate. Vicleni pești!

Și mă gândeam la evanghelia cu apostolii care petrecuseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic. Dimineața, a venit Mântuitorul (pe care pescarii încă nu Îl cunoșteau) și i-a îndemnat să mai arunce mreaja încă o dată. După douăsprezece ore de zi, mie nu îmi mai trebuia altceva decât o răcoritoare și un fotoliu. Dar ei trudiseară toată noaptea degeaba. Și a doua zi, frustrați, L-au văzut pe Acel necunoscut, care, nitam-nisam, le-a cerut să mai iasă o dată în larg ca să își arunce mrejele.

Au prins mult pește, și scripturile au avut grijă să confirme acest lucru. Dar ne rămâne doar să bănuim răbdarea și rezistența psihică a viitorilor apostoli, care nu pescuiau de plăcere, ca mine astăzi, ci pentru a-și hrăni familiile.