Aseară, căutam o carte bună. Am dat, pe Google Play Books, peste Jurnalul unui fotograf scris de Emanuel Tânjală. Pentru cine nu știe, în anii de după 1999, Emanuel Tânjală a semnat fotografiile reportajelor din Formula As. A călătorit prin țară în lung și-n lat, alături de Marious Petrescu, Sorin Preda, Ion Longin Popescu, Bogdan Lupescu, ca să caute fie o bunică de o sută de ani care muncește cot la cot cu nepoții, fie un sat cu aleile și biserica toate din marmură, dar părăsit de locuitori, fie o ascunsă mănăstire din munte.
În carte, o autobiografie într-un stil direct, lejer, asimovian, împănată cu sfaturi de fotografie, autorul-fotoreporter vorbește și despre începuturile pasiunii lui pentru fotografia de presă. Prefera țăranii cu palme bătătorite în care țineau o floare, cu aceeași gingășie ca a unui crocodil care îți ține puii în gură fără să îi strivească, sau pe bătrânii care su bucurau că cineva le calcă pragul, deoarece copiii lor nu mai trecuseră prin sat de luni de zile.
Vorbește apoi de revista Flacăra, de un Păunescu autoritar și birjăresc, apoi de revista Cinema, cu portrete de actori în timpul turnărilor. Ajunge în Italia în 1982, de unde refuză să se întoarcă, iar mai târziu emigrează în Statele Unite.
Omul pune mare accent pe fotografia documentară, pe portretul neregizat, pe cosașul surprins în elementul lui, pe fetița cu o pâine în brațe, pe monahul care se roagă la lumina lumânărilor. Nu dă buzna peste subiectele pe care le fotografiază. Cere voie, sau fotografiază de la distanță. Are ochiul mereu în căutare și vede oameni cu poveștile lor acolo unde un altul vede doar un tren cu mineri gata să coboare în mină.
O fotografie bună, spune el, e abia sfârșitul unui proces, în care te documentezi, stai de vorbă cu oamenii, le câștigi încrederea, îi întrebi de sănătate, iar atunci când apeși pe declanșatorul aparatului foto, cuprinzi toate acestea într-o imagine. Eu l-am cunoscut pe Manu prin 2000, când am mers la Petru-Vodă să facem continuarea reportajului despre părintele Ilie Lăcătușu. Am mers șase ore cu Dacia lui Break și am ajuns la Piatra Neamț la miezul nopții. A doua zi, am stat de vorbă, doar noi trei (Ilie Tudor, Emanuel Tânjală și cu mine) cu părintele Iustin.
O repetă fără să obosească: tehnica, potrivirea ISO-ului, filtre digitale, contraste duse la extrem, toate astea nu sunt fotografie. Ochiul face fotografia. Ochiul atent la detalii și la povestea din spatele lor.
miercuri, 10 februarie 2016
sâmbătă, 16 ianuarie 2016
Noe şi ştiinţa
Discuție între Noe și amicul său, în filmul Arca (The Ark, 2015):
Amicul:
– Așadar, încă ai încredere în Dumnezeul ăsta al tău?
Noe:
– Este și Dumnezeul tău.
Amicul:
– Un bătrân cu barba albă, care șade pe un nor și se uită în jos dezaprobator ? Nu e decât o poveste pe care mi-o spuneau părinții ca să mă sperie și să îmi fac treburile.
Noe:
– Păi, poate ar fi trebuit să îi asculți.
Amicul:
– Noe, nu mai e nevoie să inventăm un Dumnezeu ca să putem explica cine suntem. Acum avem știința.
Noe:
– Da? Și ce anume poate face știința, dacă nu să se minuneze de lucrarea lui Dumnezeu și să o documenteze ?
Amicul:
– Cumnatul meu este om de știință. Zice că universul s-a creat singur. Că omul însuși e un Dumnezeu.
Noe (întinzându-i o floare):
– În cazul ăsta, spune-i să facă și el o floare ca asta !

luni, 11 ianuarie 2016
Cu Boboteaza prin Montreal
Mersul cu Boboteaza, aici la Montreal, e diferit. Granițele geografice ale parohiei sunt doar orientative. Preotul merge la casele oamenilor doar dacă este chemat. Între două case, sunt distanțe de kilometri. Așa se face că sâmbăta trecută am mers amândoi, de la prânz și până seara, la doar cinci case. Am zăbovit la fiecare cel puțin un sfert de oră, vorbind de una, de alta. Nu puteam altfel. Pentru mulți, e rara ocazie când se întâlnesc cu preotul. Iar la ultima casă, la cumătru’, am rămas și am mâncat. Au venit și preotesele și copiii.
A doua zi, duminică, la fel. Erau vreo cinci sau șase case pe listă, dar unii ne-au rugat să mergem și la frații sau rudele lor, care stăteau la câteva străzi mai încolo. Așa am ajuns de la Constantin Vintilă, tatăl Mariei și al Isidorei, la fratele lui. Amândoi gospodari și cu case frumoase. Tot așa, o familie care locuia la bloc și care ne-a dus la încă două apartamente, la prieteni de-ai lor. Mai stăteam la o vorbă, un pahar de vin sau o bucată de șuncă afumată.
Am ajuns acasă puțin înainte de miezul nopții.

vineri, 11 decembrie 2015
Și asta este tot un fel de fericire
Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor. (Eugen Barbu – Groapa)
Să te întorci acasă, lăsând la ușă probleme zilei, frământările lumii ori gâlcevile feisbucului. Să petreci restul serii cu ai tăi. Să vorbești cu femeia de una de alta sau să îl mângâi pe țâcă ‘ăl mic pe creștet.
Și asta este tot un fel de fericire.
miercuri, 25 noiembrie 2015
România mea
M-am tot gândit...
Când mă întreabă un concetățean montrealez (care nu e neapărat descendent din francezi ori englezi, poate fi din Peru ori din Algeria): mon ami, cum e în România ? Ce îi spun ?
Discuții ca asta am avut și o să mai am. Și nici un străin, fie el tunisian, vietnamez sau columbian, nu are răbdare să asculte o întreagă istorie în volume, deși, sincer, nu s-ar plictisi cu pomelnicul domnitorilor sau al părinților din patericul românesc.
Însă, dacă aș fi nevoit să rezum în câteva cuvinte țara din care vin , i-aș recomanda trei lucruri omului meu:

- Să asculte Rapsodia Română de George Enescu
- Să mănânce sarmale
- Să vină de Sfântul Nicolae la Catedrala Buna Vestire din Montreal, printre români.
miercuri, 23 septembrie 2015
Cumințenia lumească și virtuțile de salon
Sunt două lucruri care îl pot face pe orice om să își arate adevărata față, cunoscându-se pe sine însuși și lăsându-se cunoscut de alții: cum reacționează în situații tensionate și cum se comportă când se află în posturi de conducere.
Putem vorbi mult despre virtuțile de salon, politețe sau cumințenie lumească. Însă adevăratul caracter se vede în situațiile limită, atunci când răbdarea și omenia îți sunt testate ca pentru un examen.
Am fost pus, vara asta, în astfel de situații. Zile lungi de activitate, care păreau să nu se mai termine, la capătul cărora trebuia să am și puterea să zâmbesc ori să fiu politicos. Uneori mi-a ieșit, alteori am eșuat lamentabil.
Am rămas însă cu dorința de a repeta faptele bune și de a nu repeta greșelile.

luni, 31 august 2015
Canada Post și scrisorile
Canada Post (echivalentul Poștei Române) a debutat un program de înlocuire a cutiilor poștale personale cu unele de cartier. O cutie de grup. Asta, bineînțeles, doar pentru corespondență. Coletele se livrează ca și înainte, la domiciliu. Dar se pare că livrarea de corespondență nu mai e un business avantajos. Oamenii, pur și simplu, nu mai corespondează prin scrisori.
Și nu pot să nu mă gândesc că e sfârșitul unei ere. Eră în care oamenii corespondau prin scrisori. Scrisori cu pixul, cu mâna proprie, pe hârtie. Mă veți considera de modă veche, dar nu sunt. Am două adrese de email, Linkedin, domeniu personal, adresă de mail AT MARINESCU.CA și alte câteva gadgeturi. Mă descurc binișor la capitolul online, cum s-ar zice. .
Dar nu vreau să uit vreodată gustul computerii unei scrisori cu mâna ta. Să stai, să o gândești fără presiunea timpului, să fie literele mâinilor tale, nu produsul unei tastaturi. Așa da mesaj personal. Nu doar un like și, gata, ți-ai făcut datoria comunicării. Like-urile sunt, scuzați-mi expresia, apă de ploaie. Cine vrea să comunice, are nevoie să scrie un mesaj, să muncească la alcătuirea lui, fie că e pe net, fie pe hârtie.
Nu mai zic de felicitările gata scrise de Paște, cu mesaje de genul „Fie ca Sfintele Sărbători...”, că mă apucă noaptea și dă năduful pe afară de nu mai isprăvesc cu postarea asta.

luni, 10 august 2015
Pescari de oameni
Aseară, pe la șase, bunul meu prieten m-a chemat la pescuit.
Nu aveam altceva de făcut (isprăvisem ceva de citit din Filocalie) așa că că l-am însoțit sub podul Papineau, într-un ochi de apă bun de pescuit și ne-am pus, vreo trei ore, răbdarea la încercare. Nimic. Duminica, chiar și peștii au zi de odihnă. M-a învitat, într-o doară, să mergem a doua zi, dis-de-dimineață, „mai încolo, la Couteau du Lac, că acolo trage”.
Tot cu jumătate de gură i-am promis că o să merg. Chiar aș fi vrut să merg, dar sincer, să te trezești, în vacanță, la cinci dimineața, nu e tocmai definiția mea de vacanță de vară. Și totuși, m-am trezit fără ceas deșteptător. Motivația ține loc de multe. Chiar și de somn. La șase fără zece eram la el și apoi la drum.
Couteau du Lac e un sat la vreo patruzeci de minute de Montreal. Se află pe malul fluviului Sfântul Laurențiu și, sincer, e o bijuterie. Liniște, natură și mult pește.
Am prins burbot (un soi de păstrăv) și doi crapi mari. Interesent, peștii mici au fost prinși în larg, pe când crapii i-am prins la doi metri de mal. Cu multă răbdare și multe râme sacrificate. Vicleni pești!
Și mă gândeam la evanghelia cu apostolii care petrecuseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic. Dimineața, a venit Mântuitorul (pe care pescarii încă nu Îl cunoșteau) și i-a îndemnat să mai arunce mreaja încă o dată. După douăsprezece ore de zi, mie nu îmi mai trebuia altceva decât o răcoritoare și un fotoliu. Dar ei trudiseară toată noaptea degeaba. Și a doua zi, frustrați, L-au văzut pe Acel necunoscut, care, nitam-nisam, le-a cerut să mai iasă o dată în larg ca să își arunce mrejele.
Au prins mult pește, și scripturile au avut grijă să confirme acest lucru. Dar ne rămâne doar să bănuim răbdarea și rezistența psihică a viitorilor apostoli, care nu pescuiau de plăcere, ca mine astăzi, ci pentru a-și hrăni familiile.
sâmbătă, 8 august 2015
De ce a creat Dumnezeu femeia ?
Am văzut un film bun (Shadows in the sun), în care protagoniștii discutau exact această întrebare, zic eu, existențială. Nu o iau ca pe o definiție dogmatică, ci ca pe o reflecție pertinentă a oricărui bărbat. Paharul de vin e opțional.
Jeremy (trecând paharul de vin pe la nas):
- Oare ce a gândit Dumnezeu când a creat femeia ?
Weldon:
- Probabil încerca să se revanșeze pentru faptul că că ne-a creat pe noi, bărbații.
Jeremy:
- Crezi ?
Weldon:
- Sigur. Vreau să spun, cei mai mulți dintre noi suntem niște imbecili păroși, parcă abia ieșiți din peșteră. Pe când femeile ... ei bine, aici Dumnezeu S-a întrecut pe Sine însuși.
Jeremy:
- Da, chiar că S-a întrecut.
Weldon:
- Dintre toate lucrurile pe care El le-a creat, ce poate fi mai perfect decât o femeie ?
Jeremy:
- Nu-mi vine nimic în minte.

miercuri, 1 iulie 2015
O, Canada
Astăzi, sunt alb-roșu. Și asta nu pentru că aș fi fan al lui Dinamo, ci pentru că este ziua națională a Canadei. Chiar și Google e alb-roșu în astă zi.
Acum exact 148 de ani, patru colonii (Ontario, Quebec, Nova Scotia și New Brunswick) s-au unit într-o federație numită Dominion of Canada, parte a Imperiului Britanic. Noul stat a fost de la început independent, deși parlamentul britanic a păstrat un oarecare control politic, care s-a diminuat în timp.
Alte provincii și teritorii s-au adăugat de-a lungul vremii, începând cu Manitoba (1870) și Columbia Britanică (1871, după construirea căii ferate care traversa Munții Stâncoși). Alberta și Saskatchewan au aderat în 1905. Ultimii sosiți au fost Newfoundland (1949) și Nunavut (1999).
La cât de mare este ca teritoriu, Canada e slab populată, mai ales în nord. Provincia Quebec, de exemplu, e cu 50 la sută mai mare decât Europa, dar cu o populație de un sfert din cea a României. Teritoriul Quebec-ului reprezintă doar 15% din suprafața Canadei. Așa că poți spune despre Canada că este un whole lot of nothing, adică un teritoriu vast și puțin explorat.
Astăzi nu m-am vopsit pe față în culorile drapelului și nu pot să particip la festivitățile de la Ottawa. Dar mă simt la fel de mândru ca oricare canadian.
Happy Canada Day! Joyeuse fête, Canada!

Abonați-vă la:
Postări (Atom)