Un site despre cabane

Am găsit un site web excelent despre cabane: cabinporn.com

Deși numele pare să sugereze ceva obscen, situl cu pricina se ocupă doar de cabane. Din toată lumea. Vizitatorii postează fotografii cu cabane, colibe, bârloage și orice fel de construcții umane care te cheamă la viața aproape de natură.

Iată ce spune pagina despre Dick Proenneke, unul din pionierii mei preferați ai vieții în mijlocul naturii:

Sfântul protector al vieții de cabană

Dick proenneke a lăsat în urmă viața de fermier, tâmplar și lucrător cu mașini grele ca să se pensioneze la Lacurile Gemene, în Alaska, loc numit astăzi Parcul Național Lake Clarke.

Transportat cu hidroavionul și luând cu el doar cele mai simple unelte, el a construit o cabană și a supraviețuit iernii, singur în sălbăticie.

Proenneke și-a documentat meticulos eforturile și experiențele, atât prin jurnalele sale cât și prin sutele de ore de peliculă de film de 16 mm, iar acțiunile și cuvintele lui întrupează cele mai înalte virtuți ale vieții într-o cabană: ingeniozitate, răbdare, vitalitate, cugetare și meșteșug. El își va petrece următorii 30 de ani în acest paradis retras.

Despre îngeri

Citesc cartea Despre îngeri a lui Andrei Pleșu. O găsesc undeva la granița dintre filosofie și teologie, mai aproape de cea din urmă. Notez texte din carte într-un caiet:

Îngerii sunt însoțitori ai omului. Corpul lor (dacă au așa ceva) e diferit de al omului, dar și de esența lui Dumnezeu. Ei pot lua la nevoie înfățișare umană. Se pot deplasa instantaneu oriunde, dar nu pot fi în două locuri în același loc. Orice om are un înger. După mulți părinți și teologi, un înger are grijă de un singur om, o singură dată. Evanghelia menționează că „noi vom judeca pe îngeri”. Ca și la oameni, judecata celor buni e mai mult o confirmare a meritelor lor, decât o condamnare.

O vorbă de-a monahilor

Ori taci, ori spune ceva mai bun ca tăcerea.

Un cuvânt despre rugăciune

E un text la Utrenia glasului al VII-lea: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă ? (Sfântului Petru Damaschin.)

Mă duce cu gândul la starea omului care se roagă la Dumnezeu pentru a cere ceva. Și devine frustrat atunci când nu primește, sau primește altceva. Și, de cele mai multe ori, uită să mulțumească.

Dar, a ne trezi dimineața și a mulțumi pentru lucrurile simple pe care le avem în viață, e la fel de tonifiant ca o cafea bună. Faptul că ne-am trezit, că soarele a ieșit din nori, că avem și azi putere de muncă sau că mai avem o zi în care putem îndrepta greșeli ale trecutului, astea sunt motive de mulțumire și, deci, de rugăciune.

Rugăciunea nu înseamnă să cer eu ceva de la Dumnezeu. Ci să ascult ce cere Dumnezeu de la mine.

Răbdarea este totul pentru noi

Răbdarea înseamnă totul pentru noi. A aștepta nu e o pierdere de timp. (O vorbă a unui bătrân inuit)
Sunt aceeași oameni care pot sta câteva ore nemișcați în fața unei găuri în gheață, ca să vâneze o focă.
Oameni pe care îi admir.

Scopul rugăciunii

Un text din Steinhardt (preluat după Kierkegaard) despre scopul rugăciunii:

„Omul care trăiește în vremelnicie își închipuie și crede că la rugaciune esențialul, scopul silinței lui este că Dumnezeu aude ceea ce el Îl roagă. Și totuși, în veșnicul înțeles al cuvântului, e tocmai pe dos: rugăciunea nu are temei în adevăr când Dumnezeu aude ceea ce e rugat să împlinească, ea are temei când cel care se roagă nu încetează de a se ruga până ce ajunge să fie el însuși cel care aude ce vrea Dumnezeu. Omul vremelniciei face risipă de vorbe și în consecință devine exigent când se roagă; dar acela care se roagă cu adevărat se mărginește să asculte.”

Simplitatea aceea frumoasă

O Liturghie hrănitoare astăzi la biserică.

Doamna care avea parastas vorbea cu alte doamne și făceau zgomot, dar eu cântăm în continuare. Mulți oameni în vârstă sunt lipsiți de minime cunoștințe catehetice, pentru că altfel nu s-ar apuca să taie castraveții atunci când are loc Epicleza. Poate că următoarea mea predică o să fie una catehetică.

Am cântat Iubi-te-voi, Doamne, Axionul de Anton Pann, Tatăl nostru de Ciprian Porumbescu. Heruvicul și Răspunsurile Mari au fost cele obișnuite. O Doamnă mi-a spus că i-a plăcut mult Iubi-te-voi, Doamne și, după lacrimile din colțul ochilor, aș zice că e una din cântările ei favorite. Înseamnă mult și pentru mine să văd că cineva totuși mă ascultă.

Pe când citeam psalmul 50, m-am dus cu gândul la prospețimea și tonusul de după o Liturghie din timpul studenției. Fie la Sfânta Ecaterina, fie cu Marcela la Ciurel, fie la Antim. După slujbă, ieșeam din biserică și respiram adânc, privind cerul amiezii. Era frumusețea aceea simplă. Sau simplitatea aceea frumoasă.

Și, apropo de frumusețe. Părintele a vorbit în predică despre Filocalie. Colecția de scrieri ale Sfinților Părinți care arată „cum se poate omul curăți, lumina și desăvârși”. Definiția e a părintelui Stăniloaie, autorul colecției. Numele ei vine de la două cuvinte grecești: philos și calos. Adică „iubire de frumos”. Multe cuvinte au o origine asemănătoare: hidrofil = iubitor de apă, arghirofil = iubitor de bani, columbofil = caruia îi plac porumbeii, etc... Aș mai adăuga pedofil = care iubește copiii. Un cuvânt normal (cu toții suntem pedofili, pentru că ne iubim copiii) dar care s-a degradat din cauza păcatelor omenești și a devenit denumire a unei patimi. Astfel că simpla lui auzire ne oripilează.

Filocalia, însă, are cele două cuvinte grecești așezate invers. Iubire de frumos s-ar traduce Calofilie. Corect ar fi să spunem că filocalie înseamnă frumusețea iubirii. Iubirea spirituală, dumnezeiască.

Maria și accentul quebecos

Am constatat cu plăcere că Maria pronunță corect „hr”-ul acela tipic quebecos. Zice „voiture” sau „pleure”. Mi-am manifestat zgomotos bucuria, dând din picioare și pupând-o, încât se uita la mine și nu înțelegea.

Să vorbească bine franceză e foarte important pentru creșterea ei. Și sunt sigur că se datorează faptului că acasă vorbim numai în românește.

Din jurnalul lui Dick Proenneke

Am citit din jurnalul lui Dick Proenneke în pauza de masă. Se vede și din film, dar mai ales din carte, cât de mult îi plăcea să scrie și cu câtă grijă așternea pe hârtie detaliile unei zile. Dimineața pe la 6 pregătea pe sobă clătite cu miere și mirosul lor umplea cabana. Primul pește pe care l-a prins a fost dat prin grăsimea topită de la șuncă, apoi prin mălai și mai apoi prin miere, ca să prindă o crustă maronie în tigaie.

Scrie cum se simțea fericit venind să locuiască la Twin Lakes, pentru că era visul lui devenit realitate. Și scria în jurnal pagini întregi la capătul unei zile-lumină de muncă fizică la noua lui cabană. Nu s-a grăbit, asta este impresia mea. A vrut să facă totul bine de prima dată. Se trezea devreme, ca un gospodar. Iată cîteva extrase din carte, care nu se găsesc în film:

• „Învață să folosești un topor și respectă-l și nu se poate să nu îl îndrăgești”.
• „Nu e somnifer mai bun ca sfârșitul unei zile de muncă”.
• „Să te oprești din muncă să admiri soarele strălucind pe lac, e un lux pe care și-l permite omul care lucrează pentru el însuși”.

În prima zi, când își căra bagajele către cabana lui Spike, soarele de mai îl mângâia ușor și el spune: „Mă întreb dacă în clipa asta e cineva pe lume mai liber și mai fericit...”. 

Un site despre fotografia de natură

Am descoperit un website excelent: http://ravenlore.co.uk.

Un tip din Anglia, Gary Waidson, pasionat deopotrivă de bushcraft și de fotografie. Și le face bine pe amândouă. E matur în tehnica fotografică și în echipament de camping minimalist (cum îl numește el). Se încadrează întâi în peisaj și apoi îl fotografiază.

Are și un moto:

„The most important thing about making good images is to be in the right place at the right time, point the camera in the right direction and get the picture. Everything else is just technique”.

Primul pas este să stăpânești tehnica fotografică, adică să citești manualul aparatului și ceva ghiduri. Următorul pas este să citești ce îți spune peisajul. Să vezi ceea ce mulți nu văd. Asta te face cu adevărat un artist.