Canada Post și scrisorile

Canada Post (echivalentul Poștei Române) a debutat un program de înlocuire a cutiilor poștale personale cu unele de cartier. O cutie de grup. Asta, bineînțeles, doar pentru corespondență. Coletele se livrează ca și înainte, la domiciliu. Dar se pare că livrarea de corespondență nu mai e un business avantajos. Oamenii, pur și simplu, nu mai corespondează prin scrisori.

Și nu pot să nu mă gândesc că e sfârșitul unei ere. Eră în care oamenii corespondau prin scrisori. Scrisori cu pixul, cu mâna proprie, pe hârtie. Mă veți considera de modă veche, dar nu sunt. Am două adrese de email, Linkedin, domeniu personal, adresă de mail AT MARINESCU.CA și alte câteva gadgeturi. Mă descurc binișor la capitolul online, cum s-ar zice. .

Dar nu vreau să uit vreodată gustul computerii unei scrisori cu mâna ta. Să stai, să o gândești fără presiunea timpului, să fie literele mâinilor tale, nu produsul unei tastaturi. Așa da mesaj personal. Nu doar un like și, gata, ți-ai făcut datoria comunicării. Like-urile sunt, scuzați-mi expresia, apă de ploaie. Cine vrea să comunice, are nevoie să scrie un mesaj, să muncească la alcătuirea lui, fie că e pe net, fie pe hârtie.

Nu mai zic de felicitările gata scrise de Paște, cu mesaje de genul „Fie ca Sfintele Sărbători...”, că mă apucă noaptea și dă năduful pe afară de nu mai isprăvesc cu postarea asta.

Pescari de oameni

Aseară, pe la șase, bunul meu prieten m-a chemat la pescuit.

Nu aveam altceva de făcut (isprăvisem ceva de citit din Filocalie) așa că că l-am însoțit sub podul Papineau, într-un ochi de apă bun de pescuit și ne-am pus, vreo trei ore, răbdarea la încercare. Nimic. Duminica, chiar și peștii au zi de odihnă. M-a învitat, într-o doară, să mergem a doua zi, dis-de-dimineață, „mai încolo, la Couteau du Lac, că acolo trage”.

Tot cu jumătate de gură i-am promis că o să merg. Chiar aș fi vrut să merg, dar sincer, să te trezești, în vacanță, la cinci dimineața, nu e tocmai definiția mea de vacanță de vară. Și totuși, m-am trezit fără ceas deșteptător. Motivația ține loc de multe. Chiar și de somn. La șase fără zece eram la el și apoi la drum.

Couteau du Lac e un sat la vreo patruzeci de minute de Montreal. Se află pe malul fluviului Sfântul Laurențiu și, sincer, e o bijuterie. Liniște, natură și mult pește.

Am prins burbot (un soi de păstrăv) și doi crapi mari. Interesent, peștii mici au fost prinși în larg, pe când crapii i-am prins la doi metri de mal. Cu multă răbdare și multe râme sacrificate. Vicleni pești!

Și mă gândeam la evanghelia cu apostolii care petrecuseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic. Dimineața, a venit Mântuitorul (pe care pescarii încă nu Îl cunoșteau) și i-a îndemnat să mai arunce mreaja încă o dată. După douăsprezece ore de zi, mie nu îmi mai trebuia altceva decât o răcoritoare și un fotoliu. Dar ei trudiseară toată noaptea degeaba. Și a doua zi, frustrați, L-au văzut pe Acel necunoscut, care, nitam-nisam, le-a cerut să mai iasă o dată în larg ca să își arunce mrejele.

Au prins mult pește, și scripturile au avut grijă să confirme acest lucru. Dar ne rămâne doar să bănuim răbdarea și rezistența psihică a viitorilor apostoli, care nu pescuiau de plăcere, ca mine astăzi, ci pentru a-și hrăni familiile.

De ce a creat Dumnezeu femeia ?

Am văzut un film bun (Shadows in the sun), în care protagoniștii discutau exact această întrebare, zic eu, existențială. Nu o iau ca pe o definiție dogmatică, ci ca pe o reflecție pertinentă a oricărui bărbat. Paharul de vin e opțional.
Jeremy (trecând paharul de vin pe la nas):
- Oare ce a gândit Dumnezeu când a creat femeia ?
Weldon:
- Probabil încerca să se revanșeze pentru faptul că că ne-a creat pe noi, bărbații.
Jeremy:
- Crezi ?
Weldon:
- Sigur. Vreau să spun, cei mai mulți dintre noi suntem niște imbecili păroși, parcă abia ieșiți din peșteră. Pe când femeile ... ei bine, aici Dumnezeu S-a întrecut pe Sine însuși.
Jeremy:
- Da, chiar că S-a întrecut.
Weldon:
- Dintre toate lucrurile pe care El le-a creat, ce poate fi mai perfect decât o femeie ?
Jeremy:
- Nu-mi vine nimic în minte.

O, Canada

Astăzi, sunt alb-roșu. Și asta nu pentru că aș fi fan al lui Dinamo, ci pentru că este ziua națională a Canadei. Chiar și Google e alb-roșu în astă zi.

Acum exact 148 de ani, patru colonii (Ontario, Quebec, Nova Scotia și New Brunswick) s-au unit într-o federație numită Dominion of Canada, parte a Imperiului Britanic. Noul stat a fost de la început independent, deși parlamentul britanic a păstrat un oarecare control politic, care s-a diminuat în timp.

Alte provincii și teritorii s-au adăugat de-a lungul vremii, începând cu Manitoba (1870) și Columbia Britanică (1871, după construirea căii ferate care traversa Munții Stâncoși). Alberta și Saskatchewan au aderat în 1905. Ultimii sosiți au fost Newfoundland (1949) și Nunavut (1999).

La cât de mare este ca teritoriu, Canada e slab populată, mai ales în nord. Provincia Quebec, de exemplu, e cu 50 la sută mai mare decât Europa, dar cu o populație de un sfert din cea a României. Teritoriul Quebec-ului reprezintă doar 15% din suprafața Canadei. Așa că poți spune despre Canada că este un whole lot of nothing, adică un teritoriu vast și puțin explorat.

Astăzi nu m-am vopsit pe față în culorile drapelului și nu pot să particip la festivitățile de la Ottawa. Dar mă simt la fel de mândru ca oricare canadian.

Happy Canada Day! Joyeuse fête, Canada!

Cugetare despre îngeri

Pe când citeam Crezul, m-a vizitat o idee. Nu mă consider un mare cugetător teologic și s-ar putea să fac greșeli dogmatice de o să mă pună duhovnicul la niște sfinte de mătănii. Dar am notat repede câteva idei pe o foaie de pomelnic.

Dumnezeu-Fiul e născut „înainte de toți vecii”. Adică înainte de timp. Iar timpul, conform teoriei relativității, e legat de materie. De tot ceea ce înseamnă creație. Timpul a apărut odată cu creația.

Nu poți spune, ca ereticul Arie, că Fiul a fost născut înainte de lume, dar nu din veșnicie, sau că a fost o vreme când El nu era. Tot ceea ce e înainte de timp e, prin definiție, veșnic. Veșnicia înțeleasă ca acel prezent continuu al lui Dumnezeu. Altfel, două momente diferite ar însemna prezența unui timp.

Dar îngerii? Ei fac parte tot din creație. Partea nematerială a ei, dar tot creație. Spune Geneza: „La început a făcut Dumnezeu cerurile și pământul”, adică lumea spirituală și cea materială. Catehismul spune că lumea spirituală (îngerii) a fost creată înaintea celei materiale. Îngerii sunt sub timp, dar nu sunt afectați de trecerea lui, ca oamenii. Au conștiința lui „ieri” și „mâine”.

Am înțeles de mult că știința și religia nu se contrazic. Ele doar folosesc abordări diferite. Cine știe dacă o viitoare dezvoltare a teoriei relativității nu o să ia în calcul spiritul, ca o constantă universală ?

Şedinţa vicariatului Canadei

Zilele trecute, Catedrala Buna Vestire din Montreal, unde am plăcerea să slujesc, a găzduit ședința anuală a Vicariatului Canadei. Au participat aproximativ treizeci de preoți, alături de familiile lor și de membri ai consiliilor parohiale. Ședința s-a bucurat de prezența Înalt Prea Sfințitul Nathaniel Popp, septuagenarul vlădică al episcopiei noastre. Cele trei zile au fost o ocazie pentru preoți de a se cunoaște între ei, ocazie rară dacă ținem cont de distanțele … canadiene ce ne separă.

Părintele Dan Hoarste este vicarul pentru Canada. Acesta a prezentat, printru-o serie de imagini de epocă, primele comunități parohiale românești din Saskatchewan și Manitoba, întemeiate la începutul secolului XX. A mers apoi pe firul istorirei, la bucovinenii așezați în Montreal, la bisericile ridicate de români în perioada de până la 1990 și încheind cu valul de imigranți de după anii 2000, când numărul bisericilor din Quebec și Ontario practic s-a triplat.

Pentru mine, cel mai duhovnicesc moment a fost vineri, cu o oră și jumătate înainte de sosirea primilor invitați, când, intrând în biserica încă goală, l-am găsit pe părintele arhiepiscop, singur-singurel. Citea în liniște, așezat într-o strană. Un bătrânel scos parcă din pagini de Pateric.

Lucrările s-au încheiat duminică 10 mai, cu Sfânta Liturghie arhierească, prezidată de Î.P.S. Nathaniel asistat de doisprezece preoți și un (singur) diacon: subsemnatul. Corala catedralei a asigurat răspunsurile liturgice. Predica a fost rostită de părintele Antonel Dumitru de la biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din Toronto. Acesta a subliniat rolul misionar al femeiilor din Evanghelie, numindu-le „apostoli ai apostolilor” și primele care s-au învrednicit de vestea Învierii Domnului.

La sfârșit, părintele paroh Liviu Alexandrescu i-a invitat pe toți cei prezenți la o agapă frățească la Casa Română. Vrednicii lucrători au fost răsplătiți de gazde cu bucate pregătite cu mult bun gust de membrele Comitetului Doamnelor, o mână de femei inimoase care au asigurat cu brio slujirea Martei pe durata celor trei zile.

Duminică seara, în fotoliul de acasă, mă simțeam obosit, dar cu satisfacția lucrului împlinit. Am fost diacon, suport IT, fotograf de eveniment și, nu în ultimul rând, comitet de primire.

Dracul de la ora cinci

- fragmente -

Am ieșit din altar, ca să mă uit la ceasul din biserică. Arăta cinci fix. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau ca pe un acrobat care se pregătește să facă un salt mortal la mare înălțime, fără plasă dedesubt. Cu toții așteptau un deznodământ ca de telenovelă. Am intrat din nou în altar și m-am așezat pe un scaun, cu capul între palme. Îmi era milă de săracul dascăl, care avea o față plouată, de parcă toată isprava asta era din vina lui. 

– Nu te mai frământa, nea Vasile, nu e vina matale, deși ai merita vreo sută de mătănii, între noi fie vorba. 
– Iertați-mă, părinte.
– Dar dacă stau să mă gândesc bine, asta poate fi ocazia pe care o așteptam.
– Adică? 
– Orice preot își dorește să îi aducă pe enoriașii săi la biserică. La fel ca învățătorii care vor să îi aducă pe toți copiii la școală. Uită-te și matale, e biserica plină. Parcă Domnul în persoană i-a trimis aici.
– Dar oamenii ăștia nu au venit să îl vadă pe Domnul, preciză atent nea Vasile. Au venit să îl vadă pe dracul.
– Hmm, vom vedea. O să întorc toată povestea asta în favoarea lor.

- citește povestirea în întregime. O să îți placă - 

O zi oarecare de duminică la Montreal

Maria a împlinit 5 ani. Fetița noastră s-a făcut mare. Acestea sunt pentru ea, ultimele luni de grădiniță. Din toamnă va începe maternel-ul, adică grupa pregătitoare, la școala Marcel Vaillancourt din cartierul Laval-des-Rapides, unde locuim.

Ziua de azi a stat sub semnul spiritului. După liturghia duminicală, am avut un botez și o lansare de carte. Domnul George Filip și-a prezentat cel mai recent volum de poezii, „Șamanul”. E drept, datorită botezului, care s-a desfășurat în paralel, am întârziat la eveniment și toate exemplarele se epuizaseră. Dar i-am cumpărat volumul anterior, „Dragă Maria”, ce cuprinde poezii de dragoste.

Pe prima pagină mi-a scris o dedicație: să devin un scriitor citit în comunitatea română din Montreal. Și a mai adăugat:  

- Băi băiete, dumneata ai stofă, dar îți trebuie exercițiu!

Mi-am însușit îndemnul. Omul știe ce spune. O să fur meseria asta de la el, așa cum de la Victor Roșca învăț gazetărie. Sunt niște oameni grozavi la Buna Vestire, începând cu părintele Liviu Alexandrescu și familia lui.

Venind acasă, un somn bun de după-amiază și lectura în familie a volumului de poezii au completat agenda. Așa că am avut de toate: spiritualitate, literatură și odihnă. Nu-i rău pentru o zi de duminică a unui român la Montreal.

În temniţă am fost şi aţi venit la Mine

La Matei, capitolul 25, la judecata de apoi, Hristos îi fericește pe oamenii care i-au cercetat pe semenii lor aflați în temniță.

De unde această grijă față de cei care, oricum, nu sunt acolo degeaba, ci și-au făcut-o cu mâna lor? Din toate faptele bune de pe pămând ori din cer, textul acesta dă importanță vizitei pușcăriașilor. Să avem grijă de ei ? De parcă ei au avut grijă de cei pe care i-au jefuit, bătut sau ucis? De ce această faptă bună, de a cerceta pe deținuți, e așezată așa de sus pe scara valorilor?

Tehnic vorbind, pe îndemnul la grija față de cei din închisori se bazează capelanatul din penitenciare.

În sens mai larg - și aici vine clarificarea textului evanghelic - în închisori pot fi considerați și cei care suferă de un viciu sau altul. Cei care sunt „robi” ai păcatului. Cei care investesc mult timp și energie în satisfacerea unor plăceri vinovate. Oameni care își așteaptă încă eliberarea. Oameni care au ei nevoie de ajutorul semenilor. Au nevoie să fie „cercetați” în închisoarea păcatelor lor.

Nu zice doar să îi vizităm. Ci și să îi cercetăm. Adică să facem mai mult de atât: să îi sprijinim în detenția lor. Să co-pătimim. Să îi facem să înțeleagă că, oricât de greu le-ar fi, nu sunt singuri. Nu ne zice nici să încercăm să îi scoatem de acolo. Adică să nu gândim conceptual, pe termen lung și să pierdem din vedere omul și clipa de față. Omul ăsta are nevoie de prezența mea, de zâmbetul meu, de sfatul meu ACUM, nu peste doi trei ani, când va fi eliberat. Pentru că eliberarea nu depinde de noi. Ies când le vine vremea. Termenul. Pe care numai Dumnezeu îl știe. Și cu cât e patima mai veche, cu atât ies, săracii, mai greu din ea. De noi depinde, în schimb, pachețelul cu spirijin moral pe care li-l putem oferi zilnic.

Şi ne iartă nouă ... datoriile noastre

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Traducerea modernă a Bibliei spune „greșelile”. Biblia de la București a folosit cuvântul „datoriile”.

Nu mă îndoiesc de calitățile traducătorilor Bibliei moderne. Sunt sigur că „greșeli” e mai aproape de originalul grecesc. Dar îmi place o cugetare teologică asupra alternativei medievale, adică a cuvântului „datoriile”.

Textul pare să se refere la păcatele pe care le-am făcut și pentru care ne cerem iertare. Dar se referă și la faptele bune pe care nu le-am făcut, deși eram dator să le facem. Poți face păcate doar deschizând gura. Păcatele cu vorba. Dar poți face păcate și prin tăcerea ta. Atunci când ai fi putut să oprești o nedreptate asupra aproapelui tău, dar ai tăcut, sub masca unei false smerenii, sau a timidității, sau a unui „bă, eu nu mă bag!”

Data viitoare, la inventarierea faptelor, pe lângă ceea ce am săvârșit rău, să punem pe listă și ceea ce am fi putut săvârși bine, dar din anumite motive, nu s-a materializat. Și nu mă gândesc la lucruri mari. Ci la cele mici. Un salut. O vorbă bună. Un zâmbet. O încurajare. Și altele asemenea…