Teodor și ceapa

Azi, Teodor a mâncat pentru prima oară ceapă. Nu ar fi trebuit, dar s-a întâmplat ca eu să tai ceapă pentru o salată, iar, pe același tocător, să feliez niște ananas, pe care i l-am dat.

Rezultatul: bietul copil, se plimba de colo-colo, mârâit, parcă ar fi cerut ceva și parcă era nemulțumit de ceva. Ne-am dat seama și i-am dat să bea un iaurt, care a rezolvat problema.

Pustnicul din Pateric

Mă gândeam la Pateric, unde un mare om de stat a vrut să caute un pustnic despre care auzise multe. A plecat cu alai de slugi și coloană oficială.

Ajuns în pustia unde știa că se nevoiește monahul, a găsit un bătrân zdrențăros care făcea nu știu ce treabă. Îl întreabă dacă a auzit despre un oarecare pustnic renumit pentru viața lui îmbunătățită. Bătrânul i-a răspuns că nu a auzit de vreun pustnic prin părțile locului. Omul a plecat, crezând că bătrânul e puțin senil.

Pe drum și-a dat seama că bătrânelul acela simplu și rău îmbrăcat era chiar pustnicul pe care îl căuta. Bătrânelul nu mințise, căci se socotea pe sine păcătos, iar asta este o virtute a adevăraților călugări.

Omul s-a întors, dar nu l-a mai găsit pe pustnic.

Aceea, măi, este rugăciune !

Cu ceva timp în urmă, în Montreal și câteva orașe din Statele Unite s-a aflat Maica Marina, stareța mănăstirii Bic din județul Sălaj. Ea a fost în tinerețea ei mănăstirească, ucenică a părintelui Arsenie Boca.

Într-un interviu la ICI tv, un post local în limba română, reporterul a întrebat-o, printre altele, ce învățături i-au rămas de la mentorul ei duhovnicesc. Și ea a spus așa:

Într-o zi, un procuror l-ar fi întrebat pe părintele Arsenie ce rugăciune e mai puternică, pe care să o spună în fiecare zi. Părintele i-a spus că sunt multe rugăciuni folositoare, ca acatistele, paraclisele ori Psaltirea.

Dar, dacă vrea într-adevăr ceva puternic în viața lui, să facă din fiecare zi, din fiecare gest al vieții lui, o rugăciune. Că pleci la servici, să o faci cu gândul la Dumnezeu. Că te afli la munca mâinilor, să o faci închinând orele acelea lui Dumnezeu. Că îți duci copiii la școală, să o faci cu mulțumire lui Dumnezeu. Că ești obosit sau sau înfometat, să le închini pe toate lui Dumnezeu.

Aceea, măi, este rugăciune! a încheiat părintele Arsenie.

Săptămâna Patimilor şi o cugetare despre Pilat

A trecut Săptămâna Patimilor, cu deniile din fiecare zi. Obositoare, pentru că fiecare denie venea după o zi de lucru. Dar și mângâietoare.

Era liniște în biserică. Am putut cânta troparele în voie, după pofta inimii. Iată, mirele vine, Când slăviții ucenici, Doamne, femeia ceea ce căzuse. Joi seara, lectura de la amvon a celor douăsprezece Evenghelii a fost caldă, calmă și energizantă. Sper din toată inima ca și cei prezenți să fi trăit desfășurarea acestei Denii, care este nu altceva decât o cateheză a patimilor Domnului.

Prohodul, adică slujba înmormântării Domnului este a doua zi, vineri. Așa că părinții Bisericii s-au gândit ca joi să pună cap la cap toate acele texte evanghelice care vorbesc despre patimi. Cina cea de taină, cuvântarea de despărțire a lui Hristos care ocupă patru capitole superbe din Evanghelia după Ioan, vânzarea, prinderea și perindarea Lui de la Ana la Caiafa și la Pilat.

Mi se pare că Pilat era un om citit, deschis la minte. El Îl întreabă pe Iisus ce este adevărul, Îi spune că ar putea să Îl elibereze, dar că nu ar fi frumos să ia o decizie care să îi supere pe iudei. Îl arată pe Iisus mulțimilor cu vorbele Ecce homo, Iată omul. Dar nu s-a găsit nimeni care să fie de acord cu el. Influențați probabil de agitatorii locali, cum se întâmplă la unele manifestații, gloata l-a vrut pe Baraba.

Așa că Pilat nu a avut de ales. A ales voința mulțimii. Poate de aceea numele lui a fost păstrat în Crez. El a încercat cât îi permitea puterea politică să Îl elibereze pe Hristos. Nu știm dacă și credea în El. Dar sunt convins că Îl plăcea într-un fel și că nu Îi găsea o vină, cu atât mai mult una demnă de pedeapsa capitală.

Cum găseşti un sihastru

Am găsit un reportaj realizat de Claudiu Târziu în munții Neamțului, când se afla în căutare de sihaștri. A fost pe la părintele Proclu Nicău, care nu l-a putut primi, pentru că era bolnav. Nu s-a lăsat, a mers, întrebând din om în om, despre alt sihastru de prin părțile acelea.

Un țăran i-a spus așa:

– Apăi, bine. Ieși matale din sat, intri în pădure și mergi așa o vreme.
– Și, cum îl găsesc pe părintele?
– Ei, dacă vrea, te găsește el pe matale.

Cine a zis că Patericul s-a scris deja ? Se scrie încă, sub ochii noștri și, se vede treaba, în munții noștri.

Articolul, ca de obicei, excelent scris, se numește Pustnicii de la marginea cerului, publicat în Formula As și pe blogul lui personal, claudiutarziu.ro

O zi de iarnă la Montreal

După o Bobotează cu gerul ei proverbial (au fost -26 de grade pe 6 ianuarie), azi-noapte a nins din nou bogat, imperial, canadian. Ieri a plouat mărunt și au fost 9 grade cu plus. Azi avem cincizeci de centimetri de zăpadă care s-a adăugat la cea care exista deja. Și sunt zece grade cu minus.

Dacă nu era sâmbătă, s-ar fi închis școlile. Și asta e ceva: când se închid școlile în Canada, înseamnă că e treabă serioasă. Dar pentru că nu e zi de școală, am ieșit cu Maria să dăm zăpada din fața casei. Pe alocuri, stratul este de un metru, încât, așa mică cum e, Maria pare că sapă tranșee.

Darul lacrimilor

...fragmente...

Adam nu știa să plângă.

În paradis, nici nu ar fi avut de ce. Ducea o viață perfectă, fără dureri, necazuri, întristări sau alte stări sufletești care îl fac pe om să uzeze de lacrimi.

Dar lucrurile s-au schimbat după ce Adam a călcat porunca lui Dumnezeu și a fost izgonit din frumoasa grădină. Atunci, ori de câte ori privea albastrul senin a primăverii, verdele crud al codrilor sau galbenul copt al câmpurilor, simțea că toate îl mustră pentru păcatul lui. Toate îi aminteau de paradisul pierdut și îl învinuiau pentru greșeala ce-o făcuse.

Istovit de mustrări, Adam îi ceru lui Dumnezeu să îi ia vederea, sau măcar să îi împăienjenească ochii, ca să nu mai vadă cerul, florile, norii, sau zâmbetele Evei.

Dar Dumnezeu, milostiv, nu îi luă vederea. Îi dărui, în schimb, darul lacrimilor.

Și de atunci au început oamenii a plânge.

De ce plângem ? La ce folosesc lacrimile ? Sunt ele doar o supapă care lasă să refuleze din noi preaplinul sentimentelor ? Sau sunt mai mult decât atât ?

Citește articolul întreg.

Părinte, deschide-mi cartea

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier.

– Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

– Știți, părinte, … cartea.

– Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni: „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie.

Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.

Îngeraşi cu adidaşi

...fragmente...

- Cât despre tine, Gladiil, ca superintendent al unei școli de îngeri păzitori, ai nevoie să fii puțin mai ... uman.
- Nu înțeleg, Doamne.
- Îngerii pe care tu îi formezi vor avea grijă de oameni, nu de alți îngeri. E nevoie, dar, să îi înțeleagă, să gândească puțin ca ei, să nu îi judece prea aspru. Așa că, de acum, poruncesc ca în școala ta să se facă, o dată pe săptămână, o oră de joacă. Poate să fie cu mingea, poate să fie de-a v-ați-ascunselea sau de pictură cu degetele. Te las pe tine să hotărăști. Am nevoie ca îngerii Mei să fie și puțin copii. Și chiar și tu ai putea să te joci împreună cu ei.
- Eu, în adidași?
- O să îți facă bine, ai să vezi.
Gladiil era puțin rănit în orgoliul lui, dar acceptă fără să crâcnească. Își plecă fruntea în fața Atotputernicului și ieși.

Rămași singuri, Dumnezeu îi spuse micului înger, în timp ce acesta se pregătea să plece spre neștiute depărtări terestre:

- O să îmi fie dor de tine, poznașule!

Citeşte întreaga povestire

Bartolomeu Anania despre scriitori

Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. Și dacă ajunge să spună tot – ceea ce se întâmplă mai întotdeauna – e pentru că el trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Debutând la patruzeci și cinci de ani cu licrări scrise pe la vreo treizeci, nu i-am înțeles niciodată pe cei ce prind din zbor o idee și o prefac, peste noapte, în piesă de teatru sau roman. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic. 

Bartolomeu Valeriu Anania, în debutul casetei de literatură a revistei Noi, nr. 1, ianuarie 1970.