Când oamenii mari învață de la copii

...fragmente...

Pe Dumnezeu, copiii Îl privesc simplu. Imaginea lor despre Dumnezeu este neîntinată de cugetările sofisticate sau de îndoielile oamenilor mari. Dumnezeu nu este „o entitate transcendentală cu atribute spiritual-metafizice”, ci este, pur și simplu, Tatăl nostru, Cel care ni l-a dat pe Înger, îngerașul meu.

Această simplitate nu înlătură necesitatea cugetării teologice, ci o pune în valoare. Sfinții Părinți au arătat că este posibil să fii un fin dascăl de teologie de nivel academic și să rămâi copil cu sufletul. Acolo, la capătul oricărei teologii, Dumnezeu rămâne același bătrânel cu barba albă, Care îi ține pe genunchi pe copiii din toate locurile și din toate timpurile.

Sufletul unui copil este grațios și gingaș ca un menuet de Mozart. El are ceva din prospețimea unei dimineți de primăvară la o mănăstire de munte.

Așadar, cum să primim Împărăția lui Dumnezeu ca niște copii ? Dezbrăcându-ne de prejudecăți, de mofturi și de false virtuți. Să nu ne judecăm pe noi înșine prea aspru. Adevăratele valori nu s-au schimbat. E încă bine să fii cinstit și de încredere, să scoți ce e mai bun din ceea ce ai, să fii fericit cu plăceri simple și să ai curaj când lucrurile nu merg bine.

Citește articolul întreg

Ce este şi ce nu este smerenia

...fragmente... 

Smerenia este o virtute greu de înțeles și de definit. Seamănă cu modestia, dar e mai mult decât ea. Este un amestec frumos al contrastelor: inițiativă și reținere, vorbire și tăcere, rezistență și resemnare.

Smerenia este arta de a sta la locul tău, spunea părintele Arsenie Papacioc. Omul smerit știe unde îi este locul, dar nu stă pe loc. Nu e un creștin pasiv și plângăcios, ci unul curajos și optimist, care știe că Domnul mă paște și nimic nu-mi va lipsi. (Psalmul 23)

Smerenia nu e fandoseală, nătângie, ci e simplitate și bărbăție. Omul smerit este om cu o singură față și al unei singure vorbe, directe și fără ocolișuri. Nu îi e teamă să spună lucrurilor pe nume, să numească neadevărul, minciună. Nu se complică în gândire și nu distorsionează lucrurile.

Smerenia este o virtute fragilă. Greu de dobândit și de păstrat. Multe păcate se pot deghiza în smerenie, ca lupul în piele de oaie. Lașitatea, frica de răspundere, nepăsarea, deznădejdea, ca să numesc doar câteva. Omul care stă cuminte într-un colț nu e totdeauna un om smerit, tot așa precum omul care tace nu e totdeauna un filosof.

Citeşte articolul întreg

Eu o cunosc pe doamna !

...fragmente...

- Doamna Ana, începui eu, m-ați întrebat zilele trecute despre icoana pe care vrem să o zugrăvim pe catapeteasmă. Este icoana Maicii Domnului numită și Ocrotitoarea. Originalul se află la episcopie. Are pe ea acel  drapel românesc care ocrotește ca un curcubeu episcopia noastră. Întâmplarea face să am la mine o copie mai mică a ei.

Am scos apoi icoana din geantă și i-am întins-o doamnei Ana.

De aici, lucrurile au luat o întorsătură neașteptată. Din locul unde stătea, Joshua se crispă la față, ochii îi rămaseră fixați pe icoană, respirația i-o luă razna, vocea – deși era limpede că voia să spună ceva – refuza să îl asculte și i se poticni la jumătatea gâtului. La început am crezut că s-a înecat cu prăjitură sau că s-a fript cu ceaiul.

- Joshua, îl întrebă soția lui, s-a întâmplat ceva ?

Dar el părea că trăise spaima preotului Zaharia, tatăl Sfântului Ioan Botezătorul, care rămăsese mut după întâlnirea cu îngerul în templu.

- Joshua, dragule, ești bine ?

Joshua, tot cu ochii la icoană și cu vorba în gât.

- Eu... eu...

- Da ?

- Eu... o... cunosc... pe... doamna.

- Care doamnă ? întrebai eu.

- Doamna din icoana dumneavoastră. Am mai văzut-o cândva.

M-a prins ca într-un stop-cadru. Nu știam ce să îi spun. Credeam că are un moment de déja-vu tare încurcat.

- Joshua, încercai eu să precizez, în icoana aceasta este reprezentată Maica Domnului și nu văd cum ai fi putut să o întâlnești, din moment ce ea trăiește în ceruri de aproape două mii de ani.

- Părinte, în ceruri sau nu, sunt sigur că ea era. Să vedeți cum s-a întâmplat...

Citește povestirea în întregime

Teodor

Astăzi s-a născut, după un travaliu de doar o oră și jumătate, bebelușul nostru, Teodor. A avut trei kilograme și șapte sute de grame și cincizeci și doi de centimetri. E mic, cuminte și frumos. Am luat și eu un concediu de paternitate de trei săptămâni.

Maria l-a îndrăgit de la început și tot repetă că nu îi vine să creadă că are un frățior.

Culorile toamnei cu Maria

Pelerinaj pe Golgota

Viața în spirit creștin nu poate fi doar o ocupație de weekend. Dacă nu te cufunzi în cuvintele și trăirea creștină în fiecare zi, cu fiecare respirație, rămâi un simplu practicant de suprafață. Un creștin de duminică. Un turist pe muntele Golgotei. Vii, te uiți, faci o poză, cumperi o carte poștală și pleci. Și odată ajuns acasă, încerci să te simți mulțumit pentru că ai vizitat muntele unde S-a răstignit Iisus și că asta e o chestie bună.

Golgota însă nu se vizitează. Ci se trăiește. Drumul ei se străbate cu picioarele goale pe caldarâmul fierbinte, rugător, însetat uneori, și gata să cazi sub povara crucii. Dar se va găsi întotdeauna un Simon din Cirene, dispus să te ajute să îți porți crucea până la punctul terminus. De aceea este o mare diferență între o excursie și un pelerinaj. Excursionistul e doar în trecere. Vrea doar să își mai bifeze o destinație pe harta experiențelor. Pelerinul merge în mănăstire fără sandviș în buzunar. Mănâncă ce i se dă, chiar și salată de păpădie (da, am mâncat așa ceva și era chiar bună). El viețuiește, muncește și se roagă după puterea lui, ca și monahii care îl găzduiesc. Nu face echipă diferită. Nu face grătar în timpul Liturghiei. El se află nu doar LA mănăstire, ci și ÎN mănăstire.

Eli, Eli, lama sabahtani !

Am petrecut fiecare seară din Săptămâna Mare la denii.

Cred că cel mai mult m-a hrănit denia de Joi seara, din două motive: unu, nu e la fel de populară ca Denia Prohodului de vineri seara și doi, lungile texte din evanghelii, despre Sfintele Patimi, își fac ușor loc în sensibilitatea mea. A fost liniște, o liniște meditativă și toți cei prezenți s-au ales în seara aceea cu o credință solidă auzind despre cuvântarea de despărțire, prinderea, batjocura, lovirile și răstignirea lui Hristos.

Mi-a venit rândul, printre altele, la citirea evangheliei unde, însetat și în aparență părăsit de toți, Iisus strigă: Eli, Eli, lama sabahtani ! (Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?) Citind, mi-am imaginat cadrul acela al Golgotei. L-am văzut singur în toată lumea, înconjurat doar de întunericul păcatelor omenirii întregi. Primește urmările unei condiții care nu era a lui, ci a noastră. Învierea nu se vede, încă. Nori vineți de furtună, vânt turbat și multă, multă dezolare, ca într-o icoană pe care am privit-o cândva.

Joi, deși Îl vedeam mergând spre patimi, știam că avea să învieze. A știut-o și El, înainte de facerea lumii. Dar nu i-a fost răstignirea ușoară. Suferința Lui pe Cruce a fost reală, strigătul sfâșietor, trădarea alor Săi dureroasă ca brazdele cuielor.

Spunea părintele Galeriu mai demult: în opera Fiului lui Dumnezeu nu Învierea a fost faptul miraculos, neașteptat, ieșit din comun. Era firesc ca El să învieze, ca Unul ce este veșnic viu, Viața însăși și creatorul vieții. Uimitoare la El a fost moartea. El putea să nu moară niciodată, dar a ales să o facă. Pentru că altfel nu ne putea mântui, dacă nu murea în numele și în locul nostru.

Să luăm aminte...

Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:

Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit. 

Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

Dale Cooper, varianta fără reportofon

Citesc pe nerăsuflate Rotonda plopilor aprinși, după ce am devorat a doua oară Memoriile lui Valeriu Anania. Lectura întâlnirilor lui cu Tudor Arghezi este un deliciu.

Nu m-am socotit niciodată scriitor în toată puterea cuvântului. Da, îmi place apelativul și aura de burghezie solitară din juru-i. Am fost mai degrabă un jurnalist. Unul religios. A început prin jurnalul de la șaisprezece ani. În acest jurnal mi-am dat uneori cu părerea. Acest dat cu părerea s-a cronicizat, a recidivat și , la un moment dat a părăsit paginile caietului și a ajuns prin câte o gazetă.

Scriu pentru că – și dacă – am ceva de spus, iar nu pentru că trebuie să spun ceva. Poate de aceea nu am publicat nimic în volum, până acum. Sunt un fel de Dale Cooper, varianta fără reportofon.

Ce frumos spune Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinși: „Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.”

O carte bună scrisă de un fotograf

Aseară, căutam o carte bună. Am dat, pe Google Play Books, peste Jurnalul unui fotograf scris de Emanuel Tânjală. Pentru cine nu știe, în anii de după 1999, Emanuel Tânjală a semnat fotografiile reportajelor din Formula As. A călătorit prin țară în lung și-n lat, alături de Marious Petrescu, Sorin Preda, Ion Longin Popescu, Bogdan Lupescu, ca să caute fie o bunică de o sută de ani care muncește cot la cot cu nepoții, fie un sat cu aleile și biserica toate din marmură, dar părăsit de locuitori, fie o ascunsă mănăstire din munte.

În carte, o autobiografie într-un stil direct, lejer, asimovian, împănată cu sfaturi de fotografie, autorul-fotoreporter vorbește și despre începuturile pasiunii lui pentru fotografia de presă. Prefera țăranii cu palme bătătorite în care țineau o floare, cu aceeași gingășie ca a unui crocodil care îți ține puii în gură fără să îi strivească, sau pe bătrânii care su bucurau că cineva le calcă pragul, deoarece copiii lor nu mai trecuseră prin sat de luni de zile.

Vorbește apoi de revista Flacăra, de un Păunescu autoritar și birjăresc, apoi de revista Cinema, cu portrete de actori în timpul turnărilor. Ajunge în Italia în 1982, de unde refuză să se întoarcă, iar mai târziu emigrează în Statele Unite.

Omul pune mare accent pe fotografia documentară, pe portretul neregizat, pe cosașul surprins în elementul lui, pe fetița cu o pâine în brațe, pe monahul care se roagă la lumina lumânărilor. Nu dă buzna peste subiectele pe care le fotografiază. Cere voie, sau fotografiază de la distanță. Are ochiul mereu în căutare și vede oameni cu poveștile lor acolo unde un altul vede doar un tren cu mineri gata să coboare în mină.

O fotografie bună, spune el, e abia sfârșitul unui proces, în care te documentezi, stai de vorbă cu oamenii, le câștigi încrederea, îi întrebi de sănătate, iar atunci când apeși pe declanșatorul aparatului foto, cuprinzi toate acestea într-o imagine. Eu l-am cunoscut pe Manu prin 2000, când am mers la Petru-Vodă să facem continuarea reportajului despre părintele Ilie Lăcătușu. Am mers șase ore cu Dacia lui Break și am ajuns la Piatra Neamț la miezul nopții. A doua zi, am stat de vorbă, doar noi trei (Ilie Tudor, Emanuel Tânjală și cu mine) cu părintele Iustin.

O repetă fără să obosească: tehnica, potrivirea ISO-ului, filtre digitale, contraste duse la extrem, toate astea nu sunt fotografie. Ochiul face fotografia. Ochiul atent la detalii și la povestea din spatele lor.