Un site despre fotografia de natură

Am descoperit un website excelent: http://ravenlore.co.uk.

Un tip din Anglia, Gary Waidson, pasionat deopotrivă de bushcraft și de fotografie. Și le face bine pe amândouă. E matur în tehnica fotografică și în echipament de camping minimalist (cum îl numește el). Se încadrează întâi în peisaj și apoi îl fotografiază.

Are și un moto:

„The most important thing about making good images is to be in the right place at the right time, point the camera in the right direction and get the picture. Everything else is just technique”.

Primul pas este să stăpânești tehnica fotografică, adică să citești manualul aparatului și ceva ghiduri. Următorul pas este să citești ce îți spune peisajul. Să vezi ceea ce mulți nu văd. Asta te face cu adevărat un artist.

Calendarul din perete

Soarele e încă timid. Zile bune de ieșit în parc alternează cu cele ploioase. Profităm, însă, de ambele.

Pe peretele din hol am pus un calendar cu părinți români care au pătimit în lagărele comuniste. Pe fiecare pagină din cele douăsprezece se găsește portretul (de obicei, din timpul anchetei) părintelui respectiv, o descriere a vieții și un text reprezentativ. Am luat acele texte și le-am adăugat la colecția de cugetări pe care o pregătesc Mariei. I-am văzut pe Bartolomeu Anania, Stăniloae, Sofian Boghiu, Adrian Făgețeanu (cu ei doi am slujit la Antim atâta timp).

Era și Steinhardt printre ei. El are oricum un loc aparte în cartea (și inima) mea.

Au pas camarades

Maria e mereu surprinzătoare. Fiecare zi aduce ceva nou. Azi ascultam pe Youtube un cântec pentru copii: „Au pas camarade, au pas camarade, au pas, au pas, au pas...”. Și Maria fredona de zor la refren: „O-pa, O-pa, O-pa”. Foarte serioasă de altfel. Simțea, care va să zică, ritmul.

Nicoleta și cu mine ne căcam pe noi de râs. Dar ne abțineam. Și Maria îi dădea înainte: O-pa, O-pa, o-pa...

Acum câteva zile, a rostit primul cuvânt mai greu. După mama, tata sau papa, ieri a zis și „apă”. Nu doar „apa” , ci apă. E, prin urmare, primul cuvânt cu diacritice.

Un text despre sfinţi

O însemnare retroactivă: am citit Apostolul, ca de obicei, la Liturghie. Cred că era la Liturghia din 18 decembrie. A fost un text care mi-a adus aminte de perioada de la Antim (pentru că l-am analizat atunci cu băieții de la cor):

„Au fost ucişi cu pietre, au fost puşi la cazne, au fost tăiaţi cu fierăstrăul, au murit ucişi cu sabia, au pribegit în piei de oaie şi în piei de capră, lipsiţi, strâmtoraţi, rău primiţi. Ei, de care lumea nu era vrednică, au rătăcit în pustii, şi în munţi, şi în peşteri, şi în crăpăturile pământului.” (Evrei, cap. 11)

Este vorba despre statutul multor sfinți în lume. Puțin înțeleși și deloc apreciați, ei au primit premiile post-mortem: de la oameni, prin faptul că li s-a recunscut în sfârșit valoarea; de la Dumnezeu, prin cununa sfințeniei.

A fost de multe ori nevoie să plece din lumea aceasta, pentru ca lumea să își dea seama ce a pierdut.

Crăciun în familie

Seara, după o slujbă la biserică și o masă în familie.

Interesant, la biserică, duminica trecută, cu serbare și concertul de colinde, a fost mai multă lume, cu înghesuiala și agitația aferentă. În fiecare an, de marile sărbători, oamenii care vin doar atunci dau programul preotului peste cap. Se vede că vin rar. Câțiva s-au spovedit chiar azi în timpul Liturghiei de Crăciun. Ce să le ceri...

Duminica asta, doar oamenii obișnuiți. A fost liniște, slujba a decurs lin. Am avut și ajutoare la strană.

Maria a avut și ea serbare la grădiniță. Cu Moș Crăciun și tot ce trebuie. Erau unii copii speriați, săracii... Cuvintele pe care le spune sunt: mama, tata, țâța, sus (pentru suc), gata, bavo (pentru bravo), baibai, papa, Lala (un personaj animat). Zice și: papa, tata!, când plec uneori.

Raiul și iadul

Tuturor ne place să credem că dincolo de viaţa asta se află ceva. Întotdeauna ceva mai bun. Că altfel, mai rău, nu ar fi interesant pentru nimeni. Există variante oficiale ale Raiului, popularizate de Biserica creştină, dar există şi multe variante personale, fiecare cu originalitatea şi culoarea ei.

În linii mari, Raiul ar fi locul unde ajung, după moarte, oamenii buni. Şi nu e greu să îi identificăm. Sunt rude de-ale noastre, colegi de autobuz sau simpli trecători care zic că ai toate motivele să rabzi aici sărăcia sau nedreptatea, pentru că, oricum, dincolo tu vei fi răsplătit iar duşmanii tăi pedepsiţi. Speranţa că dincolo va fi mai bine este modul lor de a rezista în condiţii grele. Sau poate este modul lor de a îşi motiva neimplicarea. Dacă viaţa asta nu e decât pregătire pentru viaţa viitoare, la ce să ne obosim prea tare să realizăm ceva în ea...

Am întâlnit şi eu astfel de oameni buni. La prima vedere, credinţa lor într-o lume mai corectă îi motiva. Mi-a displăcut însă un detaliu al viziunii lor: cruzimea cu care îşi imaginau suferinţele oamenilor răi în "focul iadului". Sau mai degrabă satisfacţia. Chiar dacă acei oameni consideraţi răi erau unii vecini cu care aveau dispute acutizate sau chiar rude mai îndepărtate cu care erau certaţi. Şi îmi este greu să cred că un om care nutreşte o astfel de ură poate fi considerat un om bun. Tot atât pe cât îmi este de greu să să tolerez o discuţie pe teme religioase cu un om care face din sadism o credinţă.

Am întâlnit, însă, şi oameni cu o puternică credinţă în raiul de dincolo, ca şi în iadul aferent, dar care nu se grăbeau să considere că primul concetăţean care le face probleme este demn de chinurile focului. Şi făceau asta pentru că aveau puterea de a ierta. Sau măcar de a trece cu vederea. Îi putem recunoaşte uşor: zâmbesc des, sunt deschişi şi îmbătrânesc frumos.

Să acceptăm totuşi că în rai vor ajunge mai mulţi oameni decât le place unor semeni de-ai noştri să creadă (bine că accesul în rai nu este decis de un om!). Ce urmează, în cazul ăsta? Şi aici există viziuni diverse. Clasică este cea cu norişori pufoşi, îngeraşi, oameni care zâmbesc într-una, manâncă fructe şi beau sucuri naturale, uitându-se la leii şi mieii care zburdă împreună. Nimic despre computere, despre trenuri pe pernă magnetică sau despre internet. Nimic despre cercetători sau artişti. Şi, iarăşi, nimic despre ziarul de dimineaţă sau sărbătorile de iarnă.

Decât singur în rai, mai bine în iad cu prietenii

Vorba asta mi-a spus-o Vero, prin clasa a X-a, voind să mă tachineze. Atunci mă puneam singur în prima variantă, dar nu știam să argumentez prea mult alegerea. Oricum, nu am discutat prea mult despre asta. Eram adolescenți.

Mi-am adus-o aminte, însă, zilele astea.

Nu e chiar ce pare. Nu există, cel puțin în religia mea, o alegere ca asta.

În primul rând, „singur” și „rai” nu merg împreună. Raiul e esența însăși a comuniunii. Nimeni nu e singur în rai. La fel, nimeni nu ajunge singur în rai. O mântuire de unul singur, egoistă, e utopică. Marii sihaștri creștini au ales să viețuiască singuri, dar în rugăciunile lor se rugau tainic pentru întreaga lume.

În al doilea rând, dacă ții la prieteni atât de mult încât ai merge și în iad de dragul lor, împlinești cel mai frumos deziderat creștin: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13). Lepădarea de sine, delicatețea de a nu răni pe celălalt nici cu cel mai mic cuvând ori lucru rău, ambele duc la o țintă sigură: nu numai că nu vei merge în iad (deși ai fi fost in stare, din iubire), dar îi poți trage și pe prieteni după tine, prin prietenia ta.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care se agățase de o ceapă cu care un înger o trăgea spre rai. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul. Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Cred că dilema care ni se pune în față e aceasta: decât singur, mai bine cu prietenii. De alegerea fiecăruia dintre noi depinde, în bună parte, raiul sau iadul.

La 10 ani de căsnicie

Aniversăm azi 10 ani de căsătorie. În pauza de prânz, am dat o fugă acasă și i-am pregătit Nicoletei un buchet cu 10 trandafiri roșii. Seara, a avut o surpriză plăcută să îi vadă pe masa din sufragerie. 

Dacă e un lucru despre care sunt sigur, este că am răzbit prin viață prin propriile puteri. Am locuit singuri, ne-am plătit singuri un apartament, ne-am titularizat în învățământ de câte două ori și ne-am rezolvat singuri inerentele probleme de familie. Părinții au fost alături, dar nu s-au amestecat.

La 10 ani de atunci, mă consider fericit cu familia mea. Și, adaug, și cu țara mea. Cea nouă.

Locuiesc pe o insulă

Când eram mic și citeam Robinson Crusoe, visam să ajung cândva pe o insulă. Probabil că atunci, un îngeraș pus pe glume mi-a șoptit la ureche: „Ai grijă ce-ți dorești...”.

Dar, se pare că nu l-am auzit atunci. Pentru că, iată, astăzi împlinim 3 ani de când ne-am stabilit în Montreal. Iar Montreal este o ... insulă.

Două vorbe

Două vorbe găsite într-un caiet vechi:

"Dragostea unuia singur e, până la urmă, mai puternică decât indiferența tuturor. (Constantin Noica)

Iar cealaltă:

"Nimeni n-ar trebui să se facă artist numai pentru că e în stare să fie, ci numai când simte că n-ar putea altfel. Arta e făcută numai pentru cei ce s-ar simți nenorociți fără ea.” (Irving Stone - Agonie și Extaz)