Raiul și iadul

Tuturor ne place să credem că dincolo de viaţa asta se află ceva. Întotdeauna ceva mai bun. Că altfel, mai rău, nu ar fi interesant pentru nimeni. Există variante oficiale ale Raiului, popularizate de Biserica creştină, dar există şi multe variante personale, fiecare cu originalitatea şi culoarea ei.

În linii mari, Raiul ar fi locul unde ajung, după moarte, oamenii buni. Şi nu e greu să îi identificăm. Sunt rude de-ale noastre, colegi de autobuz sau simpli trecători care zic că ai toate motivele să rabzi aici sărăcia sau nedreptatea, pentru că, oricum, dincolo tu vei fi răsplătit iar duşmanii tăi pedepsiţi. Speranţa că dincolo va fi mai bine este modul lor de a rezista în condiţii grele. Sau poate este modul lor de a îşi motiva neimplicarea. Dacă viaţa asta nu e decât pregătire pentru viaţa viitoare, la ce să ne obosim prea tare să realizăm ceva în ea...

Am întâlnit şi eu astfel de oameni buni. La prima vedere, credinţa lor într-o lume mai corectă îi motiva. Mi-a displăcut însă un detaliu al viziunii lor: cruzimea cu care îşi imaginau suferinţele oamenilor răi în "focul iadului". Sau mai degrabă satisfacţia. Chiar dacă acei oameni consideraţi răi erau unii vecini cu care aveau dispute acutizate sau chiar rude mai îndepărtate cu care erau certaţi. Şi îmi este greu să cred că un om care nutreşte o astfel de ură poate fi considerat un om bun. Tot atât pe cât îmi este de greu să să tolerez o discuţie pe teme religioase cu un om care face din sadism o credinţă.

Am întâlnit, însă, şi oameni cu o puternică credinţă în raiul de dincolo, ca şi în iadul aferent, dar care nu se grăbeau să considere că primul concetăţean care le face probleme este demn de chinurile focului. Şi făceau asta pentru că aveau puterea de a ierta. Sau măcar de a trece cu vederea. Îi putem recunoaşte uşor: zâmbesc des, sunt deschişi şi îmbătrânesc frumos.

Să acceptăm totuşi că în rai vor ajunge mai mulţi oameni decât le place unor semeni de-ai noştri să creadă (bine că accesul în rai nu este decis de un om!). Ce urmează, în cazul ăsta? Şi aici există viziuni diverse. Clasică este cea cu norişori pufoşi, îngeraşi, oameni care zâmbesc într-una, manâncă fructe şi beau sucuri naturale, uitându-se la leii şi mieii care zburdă împreună. Nimic despre computere, despre trenuri pe pernă magnetică sau despre internet. Nimic despre cercetători sau artişti. Şi, iarăşi, nimic despre ziarul de dimineaţă sau sărbătorile de iarnă.

Decât singur în rai, mai bine în iad cu prietenii

Vorba asta mi-a spus-o Vero, prin clasa a X-a, voind să mă tachineze. Atunci mă puneam singur în prima variantă, dar nu știam să argumentez prea mult alegerea. Oricum, nu am discutat prea mult despre asta. Eram adolescenți.

Mi-am adus-o aminte, însă, zilele astea.

Nu e chiar ce pare. Nu există, cel puțin în religia mea, o alegere ca asta.

În primul rând, „singur” și „rai” nu merg împreună. Raiul e esența însăși a comuniunii. Nimeni nu e singur în rai. La fel, nimeni nu ajunge singur în rai. O mântuire de unul singur, egoistă, e utopică. Marii sihaștri creștini au ales să viețuiască singuri, dar în rugăciunile lor se rugau tainic pentru întreaga lume.

În al doilea rând, dacă ții la prieteni atât de mult încât ai merge și în iad de dragul lor, împlinești cel mai frumos deziderat creștin: „Mai mare dragoste decât aceasta nimeni nu are, ca sufletul lui să și-l pună pentru prietenii săi.” (Ioan 15,13). Lepădarea de sine, delicatețea de a nu răni pe celălalt nici cu cel mai mic cuvând ori lucru rău, ambele duc la o țintă sigură: nu numai că nu vei merge în iad (deși ai fi fost in stare, din iubire), dar îi poți trage și pe prieteni după tine, prin prietenia ta.

Îmi aduc aminte de povestea din Proloage: băbuța care se agățase de o ceapă cu care un înger o trăgea spre rai. Alți oameni s-au agățat și ei ca să fie salvați, dar femeia îi împingea cu piciorul. Într-un final, ceapa s-a rupt, dar nu pentru că nu ar fi rezistat greutății mai multor persoane, ci fiindcă n-a rezistat egoismului.

Cred că dilema care ni se pune în față e aceasta: decât singur, mai bine cu prietenii. De alegerea fiecăruia dintre noi depinde, în bună parte, raiul sau iadul.

La 10 ani de căsnicie

Aniversăm azi 10 ani de căsătorie. În pauza de prânz, am dat o fugă acasă și i-am pregătit Nicoletei un buchet cu 10 trandafiri roșii. Seara, a avut o surpriză plăcută să îi vadă pe masa din sufragerie. 

Dacă e un lucru despre care sunt sigur, este că am răzbit prin viață prin propriile puteri. Am locuit singuri, ne-am plătit singuri un apartament, ne-am titularizat în învățământ de câte două ori și ne-am rezolvat singuri inerentele probleme de familie. Părinții au fost alături, dar nu s-au amestecat.

La 10 ani de atunci, mă consider fericit cu familia mea. Și, adaug, și cu țara mea. Cea nouă.

Locuiesc pe o insulă

Când eram mic și citeam Robinson Crusoe, visam să ajung cândva pe o insulă. Probabil că atunci, un îngeraș pus pe glume mi-a șoptit la ureche: „Ai grijă ce-ți dorești...”.

Dar, se pare că nu l-am auzit atunci. Pentru că, iată, astăzi împlinim 3 ani de când ne-am stabilit în Montreal. Iar Montreal este o ... insulă.

Două vorbe

Două vorbe găsite într-un caiet vechi:

"Dragostea unuia singur e, până la urmă, mai puternică decât indiferența tuturor. (Constantin Noica)

Iar cealaltă:

"Nimeni n-ar trebui să se facă artist numai pentru că e în stare să fie, ci numai când simte că n-ar putea altfel. Arta e făcută numai pentru cei ce s-ar simți nenorociți fără ea.” (Irving Stone - Agonie și Extaz)

O vorbă de-a lui Brâncuși

E seară. Orele 21:00. A plouat imperial vreo câteva ore. Si zău dacă nu simt ca întreaga natură s-a primenit. E suficient să trag adânc aer in piept. M-am trezit că mă bucur ca un copil de aerul proaspăt și umed al serii. În copilărie savuram lucrurile astea în plinătatea lor.

Si ma gandesc la o vorba a lui Constantin Brancusi: "Cand nu mai esti deloc copil, ai murit de mult".

Un afiș de film

Găsesc o plăcere deosebită privind un afiş de film. Este în esenţă o fotografie, insoţită de text. Însă măiestria de abia de aici începe.

Prima atracţie cum este prelucrată fotografia, astfel încât să te introducă în atmosfera filmului, fără însă a da prea multe amănunte, pentru că, nu-i aşa, afişul nu trebuie să povestească filmul, ci să te determine să intri în sală să il vezi.

A doua atracţie este textul, mai ales titlul şi acea frază, ca o provocare, de genul: „The truth is out there”, ori „The last man on earth... is no alone”, etc. Mi se pare un tip deştept cel care face un afiş bun. El sintetizează într-o imagine (de cele mai multe ori, teribil de simplă) şi un text tot filmul, fără însă a-l epuiza. Din contră: mai rău incită.

Ray Mears

Inregistrez emisiunea lui Ray Mears, care in engleza se numeste „Bushcraft”. Nu stiu exact cum se traduce. O salvez in calculator aproape in fiecare dimineata. Incepe la 8 si tine aproape o ora.

Cand privesti triburi africane, cum e cel numit Hadza, pe care il vad acum, incepi sa apreciezi adevaratele lucruri, cele simple. Noi nu mai pierdem ore taind lemne pentru foc, sau cautand un animal pentru vanat. De aici, apar multe ore pe zi de timp disponibil. Si, ce facem cu el ? Uneori il folosim. Alteori, il irosim. Sunt semeni de-ai nostri care, lasati sa gandeasca, fac treaba buna. Altii, tot semeni de-ai nostri, creaza monstri cu ratiunea lor lasata nesupravegheata.

O seară cu Maria

Maria creşte vazând cu ochii. Are 6 luni, dar deja vrea să stea pe picioare, sprijinită. Aseară, s-a sprijinit de tăblia pătuţului ei şi s-a ridicat în picioare, fără ajutor. Are o curiozitate şi o vitalitate uimitoare. Iar ochii ăia nu stau locului decât când doarme. Deja mănâncă mere coapte, cereale cu lapte şi cartofi fierţi. A început chiar şi puţin gălbenuş de ou.

Seara facem rugăciunea împreună şi o închinăm. Îi facem fotografii şi o filmăm de câte ori avem ocazia. Momentele astea nu trebuie cu nici un chip ratate.

Doarme între noi noaptea. Da, știu că nu e bine, pentru că va fi greu să o dezvățăm. Dar am încercat să o lăsăm în patul ei, ca să vedem cât rezistă. A început cu scâncete. În 10 minute plângea deja. Așa că am întrerupt „testul” și am luat-o cu noi în pat. A adormit imediat. Se întinde cum vrea ea, își scoate piciorușele grăsune din plapumă și uneori pune mâna pe unul din noi ca să știe că suntem acolo.

De dimineață era cu mâinile pe Nicoleta și cu picioarele pe mine. Și dormea ca un înger.

God is to big to fit into one religion

Dumnezeu este prea mare ca să încapă într-o singură religie.

Mișto. Ăsta e cuvântul. Dă bine. E „cool”. Se vinde. Prinde la pasionații de Codul lui da Vinci. Adică la superficialii cumpărători de senzational.

Dar atat. Pentru că nici o religie autentică nu consideră că Îl cuprinde pe Dumnezeu în conceptele sale, ci dimpotrivă. Nici una din cele trei mari religii ale lumii (creștină, musulmană și iudaică) nu susține în cărțile sau ritualurile sale o mărginire a lui Dumnezeu la o sumă de concepte. Ba se întrec chiar în a sublinia măreția divinității în contrast cu neputința omului de a înțelege pe căi raționale această măreție. Toate susțin că acolo unde rațiunea își atinge limitele, intervine credința.

Maxima de față îi dă unui adolescent - influențabil prin natura vârstei - voie să nu creadă într-o religie anume. Iar de aici până la a nu crede în niciuna e doar o punte fragilă.

De fapt, așa am și întâlnit textul: scris pe spatele unui tricou.