Părintele Efrem din Arizona

Există ceva tulburător în a întâlni un om care este în mod clar împăcat, când, după orice normă modernă, nu ar trebui să fie. Nu împăcat pentru că lucrurile au mers bine sau pentru că viața a fost blândă cu el, ci împăcat într-un fel care pare rupt de lume. Oamenii care l-au întâlnit pe părintele Efrem se chinuiau adesea să explice acest lucru. Era bătrân, adesea bolnav, împovărat de responsabilități și de multe ori neînțeles.

Și totuși râdea ușor. Avea o inimă de copil. Vorbea blând și, cel mai important, se purta firesc. Cei apropiați spuneau adesea: „Această pace nu venea din temperament. Venea din a trăi fiecare clipă în prezența lui Dumnezeu, ca și cum Dumnezeu ar fi fos mai aproape de el decât propriile sale gânduri.”

Pentru un creștin modern, acest lucru ridică o întrebare incomodă: dacă fericirea vine din echilibru, confort și îngrijire de sine, atunci de ce un om care nu avea aproape niciunul dintre aceste lucruri era atât de împăcat cu sine ?

Părintele Efrem nu era interesat să producă călugări capabili. Era interesat să producă inimi smerite. Ani mai târziu, după ucenicia la Muntele Athos, sub părintele Iosif Isihastul, tot el avea să spună că nu postul sau privegherile l-au salvat, ci ascultarea. Pentru el, ascultarea nu însemna supunere față de un om. Era o imitare a ascultării lui Hristos față de Tatăl.

Lupta modernă este în mare parte interioară. Ne luptăm cu motivația, imaginea de sine, anxietatea cu privire la viitor. Suntem deprimați, concentrați pe bunurile materiale și ne-am pierdut orice sens. Sfântul Paisie a spus mai târziu că viața spirituală începe atunci când încetăm să ne încredem în gândurile noastre. Părintele Efrem a învățat acest lucru devreme și dureros și ceva s-a schimbat în el. Când încetezi să-ți aperi orgoliul, încetezi să te epuizezi. De aceea sfinții par calmi, nu pentru că viața este calmă, ci pentru că războiul interior s-a potolit.

Oamenii se simțeau în siguranță în preajma lui. Nu pentru că le-ar fi rezolvat problemele, ci pentru că el însuși nu a fugit de suferință. Hristos nu a fost pentru părintele doar o idee sau un simbol, ci un Dumnezeu iubitor. Noi nu L-am respins pe Hristos în mod deschis, dar L-am mutat la margine. Încă rostim Numele Lui, dar nu ne modelăm viața în jurul cuvintelor Sale.

Hristos ne spune să ne lepădăm de noi înșine. Noi ne construim viața în jurul propriei siguranțe. Hristos ne spune să ne luăm crucea. Căutăm modalități de a evita chiar și cel mai mic disconfort. Hristos ne spune să priveghem și să ne rugăm. Umplem fiecare moment de tăcere cu zgomot. De aceea suntem obosiți, pentru că viețile noastre sunt risipite.

Părintele Efrem nu era risipit. Rugăciunea lui, postul lui, ascultarea lui nu erau tehnici spirituale, erau acte de credință. Și acesta este adevărul inconfortabil: căutăm pacea, păstrând în același timp controlul. Hristos nu era un adaos la viața lui. Hristos era măsura ei. De aceea ne-a cerut să-L urmăm pe Hristos cu mai multă credință. Și a făcut-o cu cel mai molipsitor zâmbet din lume.

Paisie și călugărul bețiv

A fost odată un călugăr pe Muntele Athos, care locuia în Karyes. Bea în fiecare zi, se îmbăta și făcea scandal printre pelerini. Când a murit, unii dintre credincioși s-au dus la bătrânul Paisie să-i dea vestea, bucurându-se că această tulburare fusese în sfârșit rezolvată.

Părintele Paisie a răspuns că știa despre moartea călugărului pentru că văzuse întreaga oaste îngerească venită să-i ia sufletul.

Pelerinii au fost nedumeriți și nemulțumiți, iar unii dintre ei l-au rugat pe bătrânul Paisie să le spună exact despre cine vorbește, crezând că bătrânul i-a înțeles greșit.

Părintele Paisie le-a spus următoarele:

„Acest călugăr s-a născut în Asia Mică cu puțin timp înainte de invazie, când turcii îi capturau pe toți băieții. Ca să nu fie luat de lângă familia sa, părinții l-au luat cu ei la lucrul câmpului și, ca să nu mai plângă, i-au pus puțin rachiu în lapte pentru a-l face să doarmă. Din această cauză, când a crescut, a devenit dependent de alcool.

Medicii l-au sfătuit să nu-și întemeieze o familie, așa că s-a dus la Muntele Athos și s-a călugărit. Acolo, a găsit un bătrân și i-a spus că este alcoolic. Bătrânul i-a dat un canon: să se închine, să spună rugăciuni și să ceară ajutorul Sfintei Născătoare de Dumnezeu pentru a reduce numărul de pahare pe care le bea cu unul. După un an de luptă și pocăință, a reușit să reducă numărul de pahare de vin pe care le bea pe zi de la douăzeci la nouăsprezece. Lupta a continuat de-a lungul anilor și a ajuns la două sau trei pahare, dar tot se îmbăta.

Ani de zile, oamenii au văzut un călugăr alcoolic care scandaliza pelerini, dar Dumnezeu a văzut un războinic luptător care a muncit din greu pentru a-și potoli patima.

Ce drept avem să judecăm pe cineva care face eforturi, fără să știm de nevoința sa?”

Despre heirupisme în viața spirituală

Îmi zicea un părinte odată: - când te rogi, fă și câteva metanii, că ajută. - Păi, zic, ce sunt alea ? - Uite așa, ca un fel de genuflexiuni spirituale. Și mi-a arătat. - Aaa, păi pot să fac mai multe, că nu pare greu. - Nu, mi-a zis el, fă numai cinci dimineața și cinci seara. Dar fă-le în fiecare zi, fără abatere.

Eu nu: m-am pus și am făcut ca la ora de sport: cu voinicie, până pe la cincizeci. Apoi seara, tot atâtea. Stai să vezi când o să îi spun părintelui, mă gândeam. Credea că eu sunt om doar de cinci metanii ?

Dar m-a costat: următoarele trei zile am avut febră la picioare și nu am mai putut să fac niciuna. Iar părintele m-a văzut amărât și mi-a zis râzând: - Vezi, băiete, tu ești tânăr și ai entuziasm. Dar e bine să ți-l temperezi. Ia-o încet, dar constant. Câte puțin, dar în fiecare zi. Disciplina e mai bună decât heirupismul. Viața spirituală e o cursă de rezistență, nu de viteză.

Facebook și petițiile

Mă amuză postările de pe Facebook care scriu: nu sunt de acord ca Facebook să folosească pozele mele... Click aici ca să semnezi petiția...

Multe sunt scrise cu majuscule și fără diacritice. În online, să scrii cu majuscule înseamnă să țipi. Iar diacriticele înseamnă să scrii corect românește. Nu sunt un moft. Dar ce contează: când ești un activist al tastaturii, nu ai timp de detalii din astea.

Cât despre petiție, mi-l și închipui pe secretarul lui Mark Zuckenberg intrând vijelios în biroul șefului:
- Șefu, aștia nu vor să le folosim pozele !
- Ba le folosim, că au spus Sunt de acord când și-au creat conturile, nu ?
- Da, șefu, dar au semnat o PETIȚIE !
- Aoleu, în cazul ăsta, am dat de bucluc !

Din Valaam în Alaska

Astăzi, Sfântul Antipa de la Calapodești. Trăitor nouăsprezece ani la Athos și încă pe atât la Valaam, lângă Finlanda. Aceeași mănăstire de unde, cu câteva decenii înainte, plecaseră misionarii Americii, Gherman și cei din grupul lui, cărora le datorăm prezența ortodoxă pe continentul American.

Și la Valaam, ca și pe Insula Pinului (Spruce Island, Alaska), condiții vitrege: iarnă grea, taiga, frig și urși. Cuviosul Antipa, la fel ca Sfântul Gherman (Herman, zic americanii) înaintea lui, au trăit în condiții de pădure nordică, cu frig, lipsuri și rugăciune la lumina lumânărilor.

Interesant cum o mănăstire rusească, pe o insulă odinioară finlandeză, a găzduit doi sfinți care unesc ortodoxia românească și cea americană: Sfântul Antipa de la Calapodești și Sfântul Gherman din Alaska.