Lazăr și câinii

Scenă din evanghelia de duminica trecută: câinii veneau și lingeau bubele lui Lazăr. Prima reacție, de scârbă. Dar apoi vezi că nu e cazul: câinii își ling rănile, atunci când le au. E felul lor de la le obloji. Așa că reacția firească este să facă la fel cu stăpânii lor. Aici e miezul frumos al scenei: câinii îl acceptaseră pe Lazăr de prieten și stăpân. Și îi arătau afecțiunea cum știau ei mai bine.

Ironia ar fi dacă aceia erau chiar câinii bogatului. Un cîine își dă iubirea lui necondiționat și cere puțin în schimb. Iar acum îl înconjurau și îl ocroteau pe Lazăr. Pe el îl știau de stăpân. La el se uitau cu ochii lor limpezi, lipsiți de viclenie și cu sufletul lor necomplicat.

Avem, fără îndoială de învățat de la câini, în primul rând nevinovăția și apoi, dăruirea. Lor nu le e teamă că vor fi trădați, păcăliți, nu își fac calcule sau strategii de implicare emoțională progresivă... Ei se dăruiesc total celor care îi merită.

Cinste celui care a câștigat devotamentul unui câine.
Dar îl plâng pe cel care ajunge să învețe de la un câine ce este omenia.