Personaje din basmele românești... în Quebec

Stăteam eu, așa, într-o zi și ascultam fără chef la radio. Două știri banale, fără legătură una cu alta. Prima îl pomenea pe un oarecare domn Brisebois, iar în cealaltă, domnul Cassepierre spunea ceva despre starea națiunii. Și am trecut la altele.

Dar cele două nume îmi stăruiau în memorie. Zic, măi, de unde am mai auzit eu numele astea ? Nu sunt nume prea obișnuite în Quebec, dar ele există. Și mă gândesc ce e cu ele ? Ceva din melodia lor îmi părea cunoscut.

Când colo, îmi vine să le traduc în românește. Primul înseamnă Strâmbă lemne, iar celălalt, Sfarmă piatră! Ia uite domnule, unde se ascunseseră personajele notorii din basmele copilăriei: tocmai peste ocean. Ca să vezi, quebecoșii mai poartă încă astfel de nume hazlii.

Preotul și mama sa

Deunăzi, mai în glumă, mai în serios, vorbeam cu părintele meu despre ce face un preot când se duce să își viziteze mama pe care nu a mai văzut-o de mult timp. Cine, cui sărută mâna ? Preotul, mamei, pentru că, nu-i așa, este mama lui, sau mama, preotului, pentru că este purtătoare de har ?

Am plimbat tema atât pe teren teologic, cât și pe cel al bunului simț. Și am ajuns amândoi la același răspuns: ambele. Este un gest spiritual frumos ca mama, în virtutea credinței, să sărute mâna fiului ei preot și este ceva scris în natura lumii ca preotul să îi sărute mâna mamei lui.

Prima are o dimensiune spirituală, iar cealaltă, o dimensiune umană. Mâinile mamei l-au purtat pe preot din pruncie, l-au mângâiat, l-au mustrat și l-au alintat. Mâinile preotului o binecuvintează pe mamă, îi citesc de sănătate, o veghează la bătrânețe și o vor pomeni la altar după moarte. Așa că cele două se completează armonios.

A apărut cartea „De vorbă cu Dumnezeu”

Cartea pe care o pregătesc de aproape un an a ieșit zilele acestea de sub tipar. De vorbă cu Dumnezeu este o colecție de eseuri, predici și meditații, publicate, la vremea lor, în revista catedralei unde slujesc sau rostite de la amvon.

În prologul cărții, am publicat o „Lămurire”, în care am spus așa:

Cartea de față nu este un volum de predici.

Chiar dacă unele texte se afundă în minunata lume a parabolelor evanghelice și au fost rostite, la vremea lor, de la amvon, ele o fac pentru a extrage unele învățături și a le da un trup de cuvinte, fără să încerce prin aceasta să devină tratate omiletice.

Am luat din textele evanghelice atât cât să nu abuzez de timpul cititorilor sau de spațiul tipărit. Dar nădăjduiesc că voi stârni curiozitatea cea bună în sufletele celor ce vor lectura cartea, pentru ca ei să își continue căutărea de sensuri la scritorii și predicatorii mai avizați decît mine.

În acest sens, „De vorbă cu Dumnezeu” se vrea o incursiune în adevărurile evanghelice, o pregustare a lor și nu un volum de predici propriu-zis. În redactarea textelor, nu am urmărit rigoarea științifică a teologului, ci chemarea interioară a scriitorului.

Am scris așa cum am simțit. Așa cum ți-aș fi povestit, poate, la gura sobei. Iar pentru aceasta, te rog, iubite cititor, să mă ierți.

Citește articolul întreg

Spectacolul de Crăciun al Mariei

Școala Marcel Vaillancourt, unde învață Maria, a susținut tradiționalul concert de Crăciun al claselor cu profil intensiv de muzică. Au fost clasele de la a 3-a până la a 6-a. Fiecare clasă a cântat la instrumente și în formație corală. La final, toate cele patru clase au avut o melodie comună. Erau pe scenă peste șaptezeci de copii.

O bucurie să îi vezi pe toți serioși, dedicați și atenți la monsieur Frederic, dirijorul lor, un om cu un grozav talent muzical și dirijoral. Tot timpul a fost o liniște desăvârșită, intrarea și ieșirea grupurilor de copii pe scenă se făcea în ordine, rând cu rând. Copiii își ridicau instrumentele numai după ce dirijorul le făcea semnul corespunzător. Cred că Sergiu Celibidache ar fi fost încântat de performanța și prestația scenică a acestor copii între 8 și 12 ani.

Spectacolul va face obiectul unui DVD, așa că nu am filmat, mai ales că lumina din sala de concert era prea slabă pentru o cameră neprofesională ca a mea.

Dar am făcut o fotografie cu telefonul.

O monedă pentru episcop

I-am trimis Preasfințitului Galaction o monedă aniversară din argint, lansată cu ocazia a 100 de ani de la sfârșitul primului război mondial. Am comandat-o online, într-o decizie de moment, știind că fostul meu episcop este și un pasionat de numismatică.

I-am adăugat și o scurtă scrisoare, în care i-am spus așa:

Prea Sfinția Voastră,

Nădăjduiesc că vă mai amintiți de mine. Au trecut mulți ani de când m-ați hirotonit la biserica „Adormirea Maicii Domnului”, ca ucenic al părintelui Dumitru Lazăr. De atunci, viața m-a purtat departe de țară, în Montreal, Canada.

Mă adresez acum nu episcopului, ci pasionatului de numismatică. Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la armistițiul care a marcat sfârșitul primului război mondial. Cu această ocazie, a fost emisă o monedă aniversară de 10 dolari, din argint, pe care mi-aș dori să o adăugați colecției Prea Sfinției Voastre.

Vă adresez calde urări de sănătate de peste ocean.

Secretul unui blog reușit

Nu te întreba de ce are lumea nevoie. Întreabă-te ce te face plin de viață. Apoi du-te și fă acel lucru. Pentru că asta are lumea nevoie: de oameni plini de viață.

Ăsta cred că este motto-ul unui jurnal sau al unui blog reușit. Să scrii ce vrea - scuze de expresie - „mușchiul tău”. Să faci ca popa Tanda. Să scrii pentru tine, nu pentru ceilalți. Dar pasiunea cu care scrii și trăiești ceea ce ai scris va face pe oameni să citească și poate chiar să urmeze sfaturile tale.

Dacă scrii ceea ce crezi că așteaptă cititorii, nu vei reuși să fii original. Sunt multe bloguri și vloguri pe internet, unde autorii scriu despre micile și marile fapte ale vieții lor. Dar o fac așa de interesant, încât atrag mulți cititori. Așa cum a scris Dick Proenneke despre animalele din Twin Lakes, despre vreme, despre el însuși și a devenit, prin jurnalul lui, o referință în domeniu.

Poate că omul zilelor noastre nu mai are chef să audă adevăruri profunde existențiale, dar care par să nu se adreseze lui, ci mici sfaturi concrete, despre viața lui cotidiană, mărunțișurile acelea a căror lectură face ziua mai simplu de trecut. Ca să folosesc un exemplu notoriu, ei preferă să citească sfaturi care se adresează lor ca și copaci, nu pădurii în ansamblu.

Turnul nebunilor

Citesc cu plăcere Turnul nebunilor de Irving Stone. Un roman biografic despre Sigmund Freud. Iar cu stilul scriitorului m-am mai întâlnit de mult, când am citit Agonie și extaz. Iată câteva citate pe care mi le-am notat:

• O ceartă pe care o eviți este un război câștigat.
• Soția trebuie să fie cel mai frumos ornament al căminului.
• Scepticii pot fi convinși doar în funcție de propria lor viteză de acceptare, care nu ține seama de aceea a prozeliților.
• Numai aspirațiile modeste se împlinesc rapid.
• Este ușor să dai sfaturi unui prieten, dar lucrurile se complică atunci când trebuie să iei hotărâri în ceea ce te privește.
• Adversarul care te combate cu cea mai mare înverşunare este cel mai convins de dreptatea ta.

Maşina care merge cu râs

Am trecut pe lângă acest minivan în drum spre firmă. Mi-a plăcut mesajul şi povestea din spatele lui. O maşină care merge cu râsul copiilor. Şi cu benzină.

Avez-vous des gogoshars ?

Mă duc cu Teodor la Marché 440 în Laval, ca să cumpărăm gogoşari. Ştiam că ardeii în general se numesc piments. Ardeii graşi se numesc piments verts, sau piments rouges, în funcţie de culoare. Ardei iuţi se numesc piments forts, şi aşa mai departe. Dar nu îmi mai aminteam cum li se spune gogoşarilor (piments tomates).

Mă opresc aşadar la standul unui fermier local şi îl întreb:

- Avez-vous de piments...ăă...

El, văzând cum mă chinuiam să îmi amintesc şi, înţelegând că nu era vorba de ardei graşi obişnuiţi, îmi zice:

- Aa, des gogoshars ?

În gândul meu: aşa, frate, gogoşari. Asta era. Omul meu primise atâtea comenzi de gogoşari de la românii din Laval, că le învăţase murăturile pe limba lor.
Şi m-am simţit ca la piaţa Obor, printre ţăranii noştri.

Cu Maria la început de an şcolar

Azi am fost cu Maria la deschiderea anului școlar. Gordon a fost mai mult decât drăguț și am figurat oficial ca lucrând de acasă.

La școală, după anunțul de bun venit făcut de directoarea Kathleen, a urmat prezentarea învățătorilor pentru fiecare an și apoi o oră de chermese (se pare că e la originea cuvântului chermeză din română), adică activități distractive.

Și am fost plăcut surprins să văd pe toți învățătorii angajați la câte un stand cu atracții pentru copii. Toți, inclusiv directoarea, erau îmbrăcați în haine lejere, ca de o plimbare în parc. Am văzut pantaloni scurți și șlapi. Unii îi deghizau pe copii și le făceau fotografii încadrați de rama unui tablou. Alții aveau concursuri de tras cu jetul de apă în pahare de plastic. O doamnă îi picta pe obraz în culori de curcubeu. Alături era o cursă de skateboard cu vâsle. Mai încolo, profesorul de muzică avea un cerc de toboșar amatori.

Domnul Sylvain, unul din profesorii de sport, avea rolul de a intra la apă. El avea un nas roșu de clovn și stătea pe un scaun deasupra unui mic bazin cu apă, iar copiii aruncau cu o minge de golf într-o țintă. Aceasta, lovită suficient de tare, declanșa un mecanism care retrăgea scaunul de sub fundul domnului Sylvain, așa că acesta cădea în bazinul cu apă.

A făcut domnul Sylvain multe asemenea băi în ora de chermeză. Nu cred că i-a părut rău. Au fost 31 de grade și umiditatea în era de aproape sută la sută. Învățătoarea Mariei se numește Mary și este grecoaică la origine.