Pentru că nu avem corul, mi-a revenit mie partea muzicală. Nu am putut să mă îmbrac în veșminte albe și să dau lumină de la lumânarea frumoasă de ceară, ci am dat răspunsurile la strană. Dar nu am luat asta ca pe o retrogradare, ci ca pe o oportunitate de a cânta Axionul pascal și celelalte, ca în tinerețile mele de bariton.
Și cu toate astea, a fost o Înviere proaspătă, tonifiantă, luminoasă. Pandemia nu mai are (și nici nu a avut) puterea de a tulbura bucuria de a fi acolo, în biserică. Alături de prieteni, de familie, de copii, de preotul meu, de sfinții din icoane și de poveștile lor.
Un desen al Mariei, la 6 ani |
Vine primăvara și aici în Canada. Și, chiar dacă nu mai am douăzeci de ani, știu să mă bucur. De verdele crud al ierbii, de mângâierea caldă a vântului, de cafeaua dintâi a dimineții, de croissantul proaspăt copt și dat copiilor mei dimineața. de simplitatea de a felia mărul cu cuțitul și nu cu vreun aparat special, de a vedea încă un recital de vioară al Mariei sau de a călca noaptea pe vreo jucărie contondentă de-a lui Teo.
Plănuiesc o a doua carte, aștept zile însorite ca să ies să fotografiez în câte un parc cu asistentul meu, Teo și încerc să stau departe de gâlcevile facebookului pro sau contra pandemie. Nu mă simt nici special, nici providențial și nici ales. Sunt un oarecare și îmi fac treaba acolo unde mă găsesc. Nu simt nevoia să salvez toată lumea, reală sau virtuală. Salvez ce e în ograda mea și cred că e de ajuns. Dacă reușesc, alții vor urma exemplul. Dacă nu, știu că nu am agasat pe nimeni cu predici nesolicitate.
„Sunt pline cimitirele cu oameni de neînlocuit”, spunea, cred, Charles de Gaulle. O genială lecție de smerenie, de la un militar. Dacă gândim așa, nu ne-am mai supăra atât între noi din cauza părerilor diferite despre covid, vaccinuri sau mai știu eu ce.
Acum toate s-au umplut de lumină...
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu