Fluturele

Maslu, seara, în catedrală Obosit, părintele m-a desemnat să predic. Am improvizat repede, în acordul ultimelor rugăciuni, un cuvânt plecând de la imnul dragostei, din 1 Corinteni, capitolul 13, textul celui de-al doilea apostol al slujbei. Un fragment de o deosebită frumusețe duhovnicească, dar și poetică. Numele celei dintâi dintre virtuți este repetat ca în ritmurile molcoame ale unui imn acatist în cinstea Fecioarei.

Dar, deși e dragoste, Dumnezeu îngăduie suferințele pentru a ne întări. Sufletul și trupul au nevoie să fie vindecate împreună, pentru că tot împreună se și îmbolnăvesc. Iar slujba Maslului tocmai asta face: încearcă să vindece și pe unul și pe celălalt. Și acolo, în adâncul sufletului, fiecare dintre noi avem o meteahnă, un angrenaj care nu funcționează cum trebuie, o suferință, un neajuns, o lipsă, oricât de mică.

Și am încheiat cu o proaspătă lectură din Rotonda plopilor aprinși, anume exemplul cu fluturele care se chinuia să iasă din crisalidă. Ajutându-l, prin lărgirea găurii de ieșire, omul l-a privat de efortul și zbaterea care i-ar fi întărit aripile. Fluturele a rămas, astfel, cu aripile moi și nu a mai putut zbura niciodată.

Iar învățătura cu care am încheiat era aceasta:

Am cerut de la Dumnezeu putere, și El mi-a dat obstacole peste care să trec. I-am cerut pricepere, și El mi-a dat probleme pe care să le rezolv. I-am cerut iubire, și El mi-a dat semeni nevoiași pe care să-i ajut. Nu mi-a dat Dumnezeu nimic din ce-am vrut, dar mi-a dat tot ce mi-a trebuit. 

Și mai am un cuvânt care mi-a răsărit în minte: Nu vă doresc să întineriți, pentru că știu că nu ăsta e mersul firesc al lucrurilor. Vă doresc, în schimb, să îmbătrâniți frumos.

Dale Cooper, varianta fără reportofon

Citesc pe nerăsuflate Rotonda plopilor aprinși, după ce am devorat a doua oară Memoriile lui Valeriu Anania. Lectura întâlnirilor lui cu Tudor Arghezi este un deliciu.

Nu m-am socotit niciodată scriitor în toată puterea cuvântului. Da, îmi place apelativul și aura de burghezie solitară din juru-i. Am fost mai degrabă un jurnalist. Unul religios. A început prin jurnalul de la șaisprezece ani. În acest jurnal mi-am dat uneori cu părerea. Acest dat cu părerea s-a cronicizat, a recidivat și , la un moment dat a părăsit paginile caietului și a ajuns prin câte o gazetă.

Scriu pentru că – și dacă – am ceva de spus, iar nu pentru că trebuie să spun ceva. Poate de aceea nu am publicat nimic în volum, până acum. Sunt un fel de Dale Cooper, varianta fără reportofon.

Ce frumos spune Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinși: „Scriitorul se rostește nu pentru că are ceva de spus, ci pentru că nu are nimic de tăcut. El trebuie să gândească de o sută de ori mai mult decât scrie și să scrie de o sută de ori mai mult decât publică. Arta presupune, printre altele, și o răbdare de schimnic.”