Cuvinte ale părintelui Teofil de la Sâmbăta

Un alt cuvânt, de data asta a părintelui Teofil de la Sâmbăta, cu câteva luni înainte de mutarea în ceata celor care cuvântă cu îngerii: 

Eu sînt sigur că merg în Rai. Cineva poate să spună că sînt mîndru. Dar nu pentru faptele mele cred că merg în Rai, ci pentru bunătatea lui Dumnezeu. Nu se poate să fi făcut Dumnezeu Raiul ca să-l ţină gol. Trebuie să ne potrivim cu Raiul, să ne placă în Rai şi să ne silim să-l cîştigăm, şi-l vom cîştiga. Căci Dumnezeu este Dumnezeul milei şi al îndurărilor. La slujbe auzim mereu că Dumnezeu bun şi iubitor de oameni este. Păi, de ce să nu credem că e bun şi iubitor, şi de ce să mă îndoiesc că mă va milui şi mîntui şi pe mine?

 Vorbele acestea fac parte dintr-un interviu realizat de Claudiu Târziu, pentru Formula AS, în ferbruarie 2009. În ctombrie al aceluiaș an, părintele Teofil se ducea la Domnul.

Ultimele cuvinte ale părintelui Adrian de la Antim

Ultimele sfaturi ale Părintelui Adrian Făgețeanu, de la Mănăstirea Antim (mutat la Domnul la 27 septembrie, 2011, chiar de ziua Sfântului Antim):

”Smerenia e cel mai mare dar de la Dumnezeu, izvorul celorlalte. Să aveți smerenie. Și jetfelnicie. Iar de ai supărat pe cineva, să-ți pară rău și să te împaci cu el.”.

Omul acesta, mic de statură, dar impunător în atitudine, a trăit 99 de ani și a fost binecuvânat de Dumnezeu să se mute la cele veșnice chiar în ziua ocrotitorului mănăstirii unde a slujit.

Am fost și eu la Antim. Și am slujit Sfânta Liturghie alături de el. Stătea în colțul altarului. Smerit și rugător.

Părinte Adrian, roagă-te lui Dumnezeu pentru noi!

Preotul din romanul Moby-Dick

De la înălțimea celor aproape doi metri ai săi, preotul vorbi marinarilor:

„Vai și amar de cel ce se lasă abătut de la îndatoririle-i evanghelice! Vai și amar de cel ce încearcă să toarne ulei peste apele asupra cărora Domnul a abătut clocotul furtunii! Vai și amar de cel care ține mai mult la bunul său renume, decât la sfințenie! Vai și amar de cel care, în această lume, nu cunoaște rușinea! Vai și amar de cel ce nu vrea să rostească adevărul, închipuindu-și că minciuna e cea care îl poate mântui! Da, vai de cel care, după cum spune marele cârmaci Pavel, se apucă să propovăduiască altora, deși el însuși e un fugar dinaintea Domnului!”

O predică a preotului din romanul Moby-Dick de Herman Melville, la profetul Iona. Nu știu de ce, dar, ca în atâtea texte bune, mă simt direct avizat. Parcă mi se adresează mie.

O întâlnire care a schimbat o viață

Îmi stăruie de câțiva ani în minte o imagine: aceea a lui Zaheu și a Mântuitorului.

Văd pe Hristos, înconjurat de mulțime, cum Își ridică ochii Săi mari și limpezi spre pomul lui Zaheu. Ce bucurie va fi fost pe vameșul convertit, când privirea aceea se adresa LUI, îi spunea o veste bună! E un moment de siguranță, de tinerețe duhovnicească, de îndrăzneală.

Cred că ceea ce a urmat – „Iată, Doamne, jumătate din averea mea o dau săracilor și, de am nedreptățit pe cineva cu ceva, întorc împătrit” – este prima spovedanie de tip creștin.

Fericirea în cuplu

La radio, cineva vorbea despre cuplurile fără copii, care ar fi mai fericite decât cele cu copii. Nu mi-a plăcut abordarea. Confundă fericirea cu confortul și cu timpul liber. Așa e, noi o avem pe Maria și luăm multe decizii în funcție de ea. La fel, ne decidem petrecerea timpului tot împreună sau în funcție de ea. Dar asta nu are nici o treabă cu fericirea. Ori cu lipsa ei. Renunț la lectura unei cărți, sau o scurtez, ca să mă ocup de copil. În loc să mă uit la un film, ne uităm toți trei la desene animate. Chiar dacă am mai văzut deja desenul ăla de cinci ori. Renunțăm la unele plăceri ale noastre, pentru plăcerea copilului. Dar iarăși, asta nu are nimic a face cu fericirea. Nu pierdem fericire. Fericirea e altă chestie. Fericirea copilului devine și a noastră. Și viceversa.

Un cuplu fără copii își permite tabieturi. Vor să meargă la bibliotecă? Se duc la bibliotecă. Vor să nu facă nimic? Nu fac nimic. Nimeni altcineva nu le decide timpul, așa cum o face un copil. Dar asta nu îi face neapărat mai fericiți. Doar mai confortabili. Iar confortul nu e același lucru cu fericirea.

Un cuvânt greșit folosit este, în cazul de față, fericire. Iar al doilea, cuplu. Nu se spune cuplu. Se spune familie. Iar asta are rezonanțe multiple. Un cuplu pot fi și doi homosexuali. Dar ei nu pot fi o familie.

Același interlocutor la radio folosea expresia cuplu cu copii. Ca și cum ar exista așa ceva. Există familie. Adică în loc de persoane distincte care viețuiesc împreună, ai un grup coerent, care funcționează ca un întreg.

Poate că sunt de modă veche. Țin cu dinții de integritatea familiei. De asta nu pot concepe copilul ca pe ceva ce „mă încurcă” în drumul meu spre fericire. Pentru că ar fi o fericire egoistă.

Interviu cu Dumnezeu

- Ai vrea să-mi iei un interviu, deci… zise Dumnezeu.
- Dacă ai timp… i-am răspuns.

Dumnezeu a zâmbit.

- Timpul meu este eternitatea… Ce întrebări ai vrea să-mi pui?
- Ce te surprinde cel mai mult la oameni?

Dumnezeu mi-a răspuns:

- Faptul că se plictisesc de copilărie, se grăbesc să crească….iar apoi tânjesc iar sâ fie copii; că îşi pierd sănătatea pentru a face bani iar apoi îşi pierd banii pentru a-şi recăpăta sănătatea.
Faptul că se gândesc cu teamă la viitor şi uită prezentul iar astfel nu trăiesc nici prezentul nici viitorul; că trăiesc ca şi cum nu ar muri niciodată şi mor ca şi cum nu ar fi trăit. Dumnezeu mi-a luat mâna şi am stat tăcuţi un timp.

Apoi am întrebat:

- Ca părinte, care ar fi câteva dintre lecţiile de viaţă pe care ai dori să le înveţe copiii tăi?
- Să înveţe că durează doar câteva secunde să deschidă răni profunde în inima celor pe care îi iubesc şi că durează mai mulţi ani pentru ca acestea să se vindece; să înveţe că un om bogat nu este acela care are cel mai mult. ci acela care are nevoie de cel mai puţin; să înveţe că există oameni care îi iubesc dar pur şi simplu încă nu sţiu să-şi exprime sentimentele; să înveţe că doi oameni se pot uita la acelaşi lucru şi că pot să-l vadă în mod diferit; să înveţe că nu este suficient să-i ierte pe ceilalţi şi că, de asemenea, trebuie să se ierte pe ei înşişi.
- Mulţumesc pentru timpul acordat….am zis umil. Ar mai fi ceva ce ai dori ca oamenii să ştie?

Dumnezeu m-a privit zâmbind şi a spus:

- Doar faptul că sunt aici, întotdeauna.

Condamnați la Înviere

Părintele Ion Buga e autorul unei cărți cu titul „Condamnați la Înviere” și a unei serii de conferințe numite „Evanghelia – cartea bucuriei fără sfârșit”.

Ce titluri! Un om puternic în cuvânt. Spune el în cartea „Condamnaţi la înviere”, adună – sub un titlu declarat antinomic – o seamă de „exerciţii de răstignire a minţii”, inevitabile pentru cei care vor să treacă dincolo de „catapeteasma înţelesurilor familiare ale unor evenimente minunate din istoria mântuirii.” Un îndemn la profunzime, aș zice.

Și mă vizitează o idee: ca să semeni semințe, trebuie să răscolești pământul. Nu poți planta fără să îl deranjezi. Să îl scurmi. Să îl întorci pe dos. Cam așa trebuie să fie și predica, cuvântul teologilor în general. Să răscolească puțin, ca să poată mântui. Altfel e comoditate și show protestant.

Junalul și blogul

Jurnalul bun e ca salamul de la Tache Măcelaru... Nu e cum zice lumea... că știe să îl facă oricine... E o artă! E arta sincerității confesive.

Așa zice părintele Dorin Picioruș pe platforma lui, Teologie Pentru Azi. Iar asta se aplică și blogurilor în general. Pentru că ce altceva este (sau ar trebui să fie) un blog, decât un jurnal ieşit în online.

Am comparat adesea blogul cu vârful unui iceberg, adică partea dintr-un jurnal ce stă la vedere, deasupra apei. Partea cea mai consistentă, însă, rămâne în adânc.

Crezul în varianta corală

Am găsit deunăzi o piesă corală mai puțin cunoscută și totuși familiară. Crezul, cântat pe 4 voci bărbătești.

http://www.bestmusic.ro/corala-barbateasca-ortodoxa-armonia/crezul-arm-dupa-o-varianta-ruseasca-de-nicolae-giolu-683108.html

Este o armonizare făcută de Nicolae Giolu, după o variantă rusească. Interpretarea în linkul de mai sus e a corului Armonia din Constanța.

Am cântat și eu la Antim, cu Giolu ca dirijor. Și am cântat și acest Crez, variantă corală. Cu o armonie asemănătoare întrucâtva Canonului Mare, era mereu un moment trăit și luat în serios, chiar dacă eram studenți. Noi l-am cântat înaintea celor de la Armonia. Și nu pot să îmi ascund o ușoară mândrie. Îl recomand oricui înainte de a începe ziua. Tonifică.

Cu Maria în livadă

Ieri mi-am luat o zi liberă ca să merg cu grădinița Mariei la cules de mere. Locul se numea Verger Labonté, în Ille Perrot. Fiecare educator și părinte avea câte doi copii în grijă. Eu am avut pe Maria și pe Lidia. S-au chițăit și s-au jucat aproape tot timpul. Asta când nu își disputau locul de la fereastră.

La livadă, gazdele aveau de toate: mic spectacol despre părțile componente ale mărului, plimbare cu tractorașul, animale de fermă, lan de porumb amenanjat ca labirint, loc de picnic și, bineînțeles, livada cu meri. În viața mea n-am văzut atâtea mere într-un pomișor înalt de 3-4 metri.

Ca de obicei, să faci fotografii copiilor care se joacă e o treabă dificilă. Se mișcă mult. O secundă îți dau cel mai frumos zâmbet, iar în următoarea au și plecat.

În septembrie, lumina este destul de turbată, așa că am avut nevoie de puțină corectură de contrast, umbre și lumină de umplere. Am folosit programul prioritate de diafragmă. Îmi doresc să fi avut un filtru polarizant.

Fiindcă aveam în grijă pe Maria și pe colega ei, aveam un ochi la ele și doar unul la obiectivul foto. Fotografiile nu sunt, deci, opere de artă. Dar zâmbetul de pe fețele lor, este.