vineri, 11 decembrie 2015

Și asta este tot un fel de fericire

Peste Cuţarida se lăsa o ceaţă ca scama de păpădie. Mirosul mămăligii abia răsturnate umplea mahalaua. Prin magazii, se aprindeau focurile. Copiii erau trimişi după ţuică. Muierile răsturnau ceaunele pe mesele mici, cu trei picioare. Băutura era tulbure şi ardea când o dădeau pe gât. Zidarii mâncau dumicând, osteniţi. Ciorba acră luneca până în măruntaie. Era caldă şi bună. Lângă neveste se gudurau dulăii, aşteptând oasele. Era ceasul sfânt al cinei. Se auzeau cântecele leneşe de seară ale cocoşilor. (Eugen Barbu – Groapa)


Să te întorci acasă, lăsând la ușă probleme zilei, frământările lumii ori gâlcevile feisbucului. Să petreci restul serii cu ai tăi. Să vorbești cu femeia de una de alta sau să îl mângâi pe țâcă ‘ăl mic pe creștet.

Și asta este tot un fel de fericire.

miercuri, 25 noiembrie 2015

România mea

M-am tot gândit...

Când mă întreabă un concetățean montrealez (care nu e neapărat descendent din francezi ori englezi, poate fi din Peru ori din Algeria): mon ami, cum e în România ? Ce îi spun ?

Discuții ca asta am avut și o să mai am. Și nici un străin, fie el tunisian, vietnamez sau columbian, nu are răbdare să asculte o întreagă istorie în volume, deși, sincer, nu s-ar plictisi cu pomelnicul domnitorilor sau al părinților din patericul românesc.

Însă, dacă aș fi nevoit să rezum în câteva cuvinte țara din care vin , i-aș recomanda trei lucruri omului meu:
  1. Să asculte Rapsodia Română de George Enescu 
  2. Să mănânce sarmale
  3. Să vină de Sfântul Nicolae la Catedrala Buna Vestire din Montreal, printre români. 
Pentru că nu poți afla despre români decât aflându-te printre ei, vorbind, ciocnind, râzând și, la nevoie, plângând cu ei.

miercuri, 23 septembrie 2015

Cumințenia lumească și virtuțile de salon

Sunt două lucruri care îl pot face pe orice om să își arate adevărata față, cunoscându-se pe sine însuși și lăsându-se cunoscut de alții: cum reacționează în situații tensionate și cum se comportă când se află în posturi de conducere.

Putem vorbi mult despre virtuțile de salon, politețe sau cumințenie lumească. Însă adevăratul caracter se vede în situațiile limită, atunci când răbdarea și omenia îți sunt testate ca pentru un examen.

Am fost pus, vara asta, în astfel de situații. Zile lungi de activitate, care păreau să nu se mai termine, la capătul cărora trebuia să am și puterea să zâmbesc ori să fiu politicos. Uneori mi-a ieșit, alteori am eșuat lamentabil.

Am rămas însă cu dorința de a repeta faptele bune și de a nu repeta greșelile.

luni, 31 august 2015

Canada Post și scrisorile

Canada Post (echivalentul Poștei Române) a debutat un program de înlocuire a cutiilor poștale personale cu unele de cartier. O cutie de grup. Asta, bineînțeles, doar pentru corespondență. Coletele se livrează ca și înainte, la domiciliu. Dar se pare că livrarea de corespondență nu mai e un business avantajos. Oamenii, pur și simplu, nu mai corespondează prin scrisori.

Și nu pot să nu mă gândesc că e sfârșitul unei ere. Eră în care oamenii corespondau prin scrisori. Scrisori cu pixul, cu mâna proprie, pe hârtie. Mă veți considera de modă veche, dar nu sunt. Am două adrese de email, Linkedin, domeniu personal, adresă de mail AT MARINESCU.CA și alte câteva gadgeturi. Mă descurc binișor la capitolul online, cum s-ar zice. .

Dar nu vreau să uit vreodată gustul computerii unei scrisori cu mâna ta. Să stai, să o gândești fără presiunea timpului, să fie literele mâinilor tale, nu produsul unei tastaturi. Așa da mesaj personal. Nu doar un like și, gata, ți-ai făcut datoria comunicării. Like-urile sunt, scuzați-mi expresia, apă de ploaie. Cine vrea să comunice, are nevoie să scrie un mesaj, să muncească la alcătuirea lui, fie că e pe net, fie pe hârtie.

Nu mai zic de felicitările gata scrise de Paște, cu mesaje de genul „Fie ca Sfintele Sărbători...”, că mă apucă noaptea și dă năduful pe afară de nu mai isprăvesc cu postarea asta.

luni, 10 august 2015

Pescari de oameni


Aseară, pe la șase, bunul meu prieten m-a chemat la pescuit.

Nu aveam altceva de făcut (isprăvisem ceva de citit din Filocalie) așa că că l-am însoțit sub podul Papineau, într-un ochi de apă bun de pescuit și ne-am pus, vreo trei ore, răbdarea la încercare. Nimic. Duminica, chiar și peștii au zi de odihnă. M-a învitat, într-o doară, să mergem a doua zi, dis-de-dimineață, „mai încolo, la Couteau du Lac, că acolo trage”.

Tot cu jumătate de gură i-am promis că o să merg. Chiar aș fi vrut să merg, dar sincer, să te trezești, în vacanță, la cinci dimineața, nu e tocmai definiția mea de vacanță de vară. Și totuși, m-am trezit fără ceas deșteptător. Motivația ține loc de multe. Chiar și de somn. La șase fără zece eram la el și apoi la drum.

Couteau du Lac e un sat la vreo patruzeci de minute de Montreal. Se află pe malul fluviului Sfântul Laurențiu și, sincer, e o bijuterie. Liniște, natură și mult pește.

Am prins burbot (un soi de păstrăv) și doi crapi mari. Interesent, peștii mici au fost prinși în larg, pe când crapii i-am prins la doi metri de mal. Cu multă răbdare și multe râme sacrificate. Vicleni pești!

Și mă gândeam la evanghelia cu apostolii care petrecuseră o noapte întreagă și nu prinseseră nimic. Dimineața, a venit Mântuitorul (pe care pescarii încă nu Îl cunoșteau) și i-a îndemnat să mai arunce mreaja încă o dată. După douăsprezece ore de zi, mie nu îmi mai trebuia altceva decât o răcoritoare și un fotoliu. Dar ei trudiseară toată noaptea degeaba. Și a doua zi, frustrați, L-au văzut pe Acel necunoscut, care, nitam-nisam, le-a cerut să mai iasă o dată în larg ca să își arunce mrejele.

Au prins mult pește, și scripturile au avut grijă să confirme acest lucru. Dar ne rămâne doar să bănuim răbdarea și rezistența psihică a viitorilor apostoli, care nu pescuiau de plăcere, ca mine astăzi, ci pentru a-și hrăni familiile.

sâmbătă, 8 august 2015

De ce a creat Dumnezeu femeia ?

Am văzut un film bun (Shadows in the sun), în care protagoniștii discutau exact această întrebare, zic eu, existențială. Nu o iau ca pe o definiție dogmatică, ci ca pe o reflecție pertinentă a oricărui bărbat. Paharul de vin e opțional.
Jeremy (trecând paharul de vin pe la nas):
- Oare ce a gândit Dumnezeu când a creat femeia ?
Weldon:
- Probabil încerca să se revanșeze pentru faptul că că ne-a creat pe noi, bărbații.
Jeremy:
- Crezi ?
Weldon:
- Sigur. Vreau să spun, cei mai mulți dintre noi suntem niște imbecili păroși, parcă abia ieșiți din peșteră. Pe când femeile ... ei bine, aici Dumnezeu S-a întrecut pe Sine însuși.
Jeremy:
- Da, chiar că S-a întrecut.
Weldon:
- Dintre toate lucrurile pe care El le-a creat, ce poate fi mai perfect decât o femeie ?
Jeremy:
- Nu-mi vine nimic în minte.

miercuri, 1 iulie 2015

O, Canada

Astăzi, sunt alb-roșu. Și asta nu pentru că aș fi fan al lui Dinamo, ci pentru că este ziua națională a Canadei. Chiar și Google e alb-roșu în astă zi.

Acum exact 148 de ani, patru colonii (Ontario, Quebec, Nova Scotia și New Brunswick) s-au unit într-o federație numită Dominion of Canada, parte a Imperiului Britanic. Noul stat a fost de la început independent, deși parlamentul britanic a păstrat un oarecare control politic, care s-a diminuat în timp.

Alte provincii și teritorii s-au adăugat de-a lungul vremii, începând cu Manitoba (1870) și Columbia Britanică (1871, după construirea căii ferate care traversa Munții Stâncoși). Alberta și Saskatchewan au aderat în 1905. Ultimii sosiți au fost Newfoundland (1949) și Nunavut (1999).

La cât de mare este ca teritoriu, Canada e slab populată, mai ales în nord. Provincia Quebec, de exemplu, e cu 50 la sută mai mare decât Europa, dar cu o populație de un sfert din cea a României. Teritoriul Quebec-ului reprezintă doar 15% din suprafața Canadei. Așa că poți spune despre Canada că este un whole lot of nothing, adică un teritoriu vast și puțin explorat.

Astăzi nu m-am vopsit pe față în culorile drapelului și nu pot să particip la festivitățile de la Ottawa. Dar mă simt la fel de mândru ca oricare canadian.

Happy Canada Day! Joyeuse fête, Canada!

marți, 30 iunie 2015

Cugetare despre îngeri

Pe când citeam Crezul, m-a vizitat o idee. Nu mă consider un mare cugetător teologic și s-ar putea să fac greșeli dogmatice de o să mă pună duhovnicul la niște sfinte de mătănii. Dar am notat repede câteva idei pe o foaie de pomelnic.

Dumnezeu-Fiul e născut „înainte de toți vecii”. Adică înainte de timp. Iar timpul, conform teoriei relativității, e legat de materie. De tot ceea ce înseamnă creație. Timpul a apărut odată cu creația.

Nu poți spune, ca ereticul Arie, că Fiul a fost născut înainte de lume, dar nu din veșnicie, sau că a fost o vreme când El nu era. Tot ceea ce e înainte de timp e, prin definiție, veșnic. Veșnicia înțeleasă ca acel prezent continuu al lui Dumnezeu. Altfel, două momente diferite ar însemna prezența unui timp.

Dar îngerii? Ei fac parte tot din creație. Partea nematerială a ei, dar tot creație. Spune Geneza: „La început a făcut Dumnezeu cerurile și pământul”, adică lumea spirituală și cea materială. Catehismul spune că lumea spirituală (îngerii) a fost creată înaintea celei materiale. Îngerii sunt sub timp, dar nu sunt afectați de trecerea lui, ca oamenii. Au conștiința lui „ieri” și „mâine”.

Am înțeles de mult că știința și religia nu se contrazic. Ele doar folosesc abordări diferite. Cine știe dacă o viitoare dezvoltare a teoriei relativității nu o să ia în calcul spiritul, ca o constantă universală ?

luni, 11 mai 2015

Şedinţa vicariatului Canadei

Zilele trecute, Catedrala Buna Vestire din Montreal, unde am plăcerea să slujesc, a găzduit ședința anuală a Vicariatului Canadei. Au participat aproximativ treizeci de preoți, alături de familiile lor și de membri ai consiliilor parohiale. Ședința s-a bucurat de prezența Înalt Prea Sfințitul Nathaniel Popp, septuagenarul vlădică al episcopiei noastre. Cele trei zile au fost o ocazie pentru preoți de a se cunoaște între ei, ocazie rară dacă ținem cont de distanțele … canadiene ce ne separă.

Părintele Dan Hoarste este vicarul pentru Canada. Acesta a prezentat, printru-o serie de imagini de epocă, primele comunități parohiale românești din Saskatchewan și Manitoba, întemeiate la începutul secolului XX. A mers apoi pe firul istorirei, la bucovinenii așezați în Montreal, la bisericile ridicate de români în perioada de până la 1990 și încheind cu valul de imigranți de după anii 2000, când numărul bisericilor din Quebec și Ontario practic s-a triplat.

Pentru mine, cel mai duhovnicesc moment a fost vineri, cu o oră și jumătate înainte de sosirea primilor invitați, când, intrând în biserica încă goală, l-am găsit pe părintele arhiepiscop, singur-singurel. Citea în liniște, așezat într-o strană. Un bătrânel scos parcă din pagini de Pateric.

Lucrările s-au încheiat duminică 10 mai, cu Sfânta Liturghie arhierească, prezidată de Î.P.S. Nathaniel asistat de doisprezece preoți și un (singur) diacon: subsemnatul. Corala catedralei a asigurat răspunsurile liturgice. Predica a fost rostită de părintele Antonel Dumitru de la biserica Sfântul Ioan Evanghelistul din Toronto. Acesta a subliniat rolul misionar al femeiilor din Evanghelie, numindu-le „apostoli ai apostolilor” și primele care s-au învrednicit de vestea Învierii Domnului.

La sfârșit, părintele paroh Liviu Alexandrescu i-a invitat pe toți cei prezenți la o agapă frățească la Casa Română. Vrednicii lucrători au fost răsplătiți de gazde cu bucate pregătite cu mult bun gust de membrele Comitetului Doamnelor, o mână de femei inimoase care au asigurat cu brio slujirea Martei pe durata celor trei zile.

Duminică seara, în fotoliul de acasă, mă simțeam obosit, dar cu satisfacția lucrului împlinit. Am fost diacon, suport IT, fotograf de eveniment și, nu în ultimul rând, comitet de primire.

luni, 27 aprilie 2015

Dracul de la ora cinci


Am ieșit din altar, ca să mă uit la ceasul din biserică. Arăta cinci fix. Zeci de perechi de ochi mă urmăreau ca pe un acrobat care se pregătește să facă un salt mortal la mare înălțime, fără plasă dedesubt. Cu toții așteptau un deznodământ ca de telenovelă. Am intrat din nou în altar și m-am așezat pe un scaun, cu capul între palme. Îmi era milă de săracul dascăl, care avea o față plouată, de parcă toată isprava asta era din vina lui. 

– Nu te mai frământa, nea Vasile, nu e vina matale, deși ai merita vreo sută de mătănii, între noi fie vorba. 
– Iertați-mă, părinte.
– Dar dacă stau să mă gândesc bine, asta poate fi ocazia pe care o așteptam.
– Adică? 
– Orice preot își dorește să îi aducă pe enoriașii săi la biserică. La fel ca învățătorii care vor să îi aducă pe toți copiii la școală. Uită-te și matale, e biserica plină. Parcă Domnul în persoană i-a trimis aici.
– Dar oamenii ăștia nu au venit să îl vadă pe Domnul, preciză atent nea Vasile. Au venit să îl vadă pe dracul.
– Hmm, vom vedea. O să întorc toată povestea asta în favoarea lor.

duminică, 26 aprilie 2015

O zi oarecare de duminică la Montreal

Maria a împlinit 5 ani. Fetița noastră s-a făcut mare. Acestea sunt pentru ea, ultimele luni de grădiniță. Din toamnă va începe maternel-ul, adică grupa pregătitoare, la școala Marcel Vaillancourt din cartierul Laval-des-Rapides, unde locuim.

Ziua de azi a stat sub semnul spiritului. După liturghia duminicală, am avut un botez și o lansare de carte. Domnul George Filip și-a prezentat cel mai recent volum de poezii, „Șamanul”. E drept, datorită botezului, care s-a desfășurat în paralel, am întârziat la eveniment și toate exemplarele se epuizaseră. Dar i-am cumpărat volumul anterior, „Dragă Maria”, ce cuprinde poezii de dragoste.

Pe prima pagină mi-a scris o dedicație: să devin un scriitor citit în comunitatea română din Montreal. Și a mai adăugat:  

- Băi băiete, dumneata ai stofă, dar îți trebuie exercițiu!

Mi-am însușit îndemnul. Omul știe ce spune. O să fur meseria asta de la el, așa cum de la Victor Roșca învăț gazetărie. Sunt niște oameni grozavi la Buna Vestire, începând cu părintele Liviu Alexandrescu și familia lui.

Venind acasă, un somn bun de după-amiază și lectura în familie a volumului de poezii au completat agenda. Așa că am avut de toate: spiritualitate, literatură și odihnă. Nu-i rău pentru o zi de duminică a unui român la Montreal.

luni, 23 martie 2015

În temniţă am fost şi aţi venit la Mine

La Matei, capitolul 25, la judecata de apoi, Hristos îi fericește pe oamenii care i-au cercetat pe semenii lor aflați în temniță.

De unde această grijă față de cei care, oricum, nu sunt acolo degeaba, ci și-au făcut-o cu mâna lor? Din toate faptele bune de pe pămând ori din cer, textul acesta dă importanță vizitei pușcăriașilor. Să avem grijă de ei ? De parcă ei au avut grijă de cei pe care i-au jefuit, bătut sau ucis? De ce această faptă bună, de a cerceta pe deținuți, e așezată așa de sus pe scara valorilor?

Tehnic vorbind, pe îndemnul la grija față de cei din închisori se bazează capelanatul din penitenciare.

În sens mai larg - și aici vine clarificarea textului evanghelic - în închisori pot fi considerați și cei care suferă de un viciu sau altul. Cei care sunt „robi” ai păcatului. Cei care investesc mult timp și energie în satisfacerea unor plăceri vinovate. Oameni care își așteaptă încă eliberarea. Oameni care au ei nevoie de ajutorul semenilor. Au nevoie să fie „cercetați” în închisoarea păcatelor lor.

Nu zice doar să îi vizităm. Ci și să îi cercetăm. Adică să facem mai mult de atât: să îi sprijinim în detenția lor. Să co-pătimim. Să îi facem să înțeleagă că, oricât de greu le-ar fi, nu sunt singuri. Nu ne zice nici să încercăm să îi scoatem de acolo. Adică să nu gândim conceptual, pe termen lung și să pierdem din vedere omul și clipa de față. Omul ăsta are nevoie de prezența mea, de zâmbetul meu, de sfatul meu ACUM, nu peste doi trei ani, când va fi eliberat. Pentru că eliberarea nu depinde de noi. Ies când le vine vremea. Termenul. Pe care numai Dumnezeu îl știe. Și cu cât e patima mai veche, cu atât ies, săracii, mai greu din ea. De noi depinde, în schimb, pachețelul cu spirijin moral pe care li-l putem oferi zilnic.

miercuri, 18 martie 2015

Şi ne iartă nouă ... datoriile noastre

Și ne iartă nouă datoriile noastre…

Traducerea modernă a Bibliei spune „greșelile”. Biblia de la București a folosit cuvântul „datoriile”.

Nu mă îndoiesc de calitățile traducătorilor Bibliei moderne. Sunt sigur că „greșeli” e mai aproape de originalul grecesc. Dar îmi place o cugetare teologică asupra alternativei medievale, adică a cuvântului „datoriile”.

Textul pare să se refere la păcatele pe care le-am făcut și pentru care ne cerem iertare. Dar se referă și la faptele bune pe care nu le-am făcut, deși eram dator să le facem. Poți face păcate doar deschizând gura. Păcatele cu vorba. Dar poți face păcate și prin tăcerea ta. Atunci când ai fi putut să oprești o nedreptate asupra aproapelui tău, dar ai tăcut, sub masca unei false smerenii, sau a timidității, sau a unui „bă, eu nu mă bag!”

Data viitoare, la inventarierea faptelor, pe lângă ceea ce am săvârșit rău, să punem pe listă și ceea ce am fi putut săvârși bine, dar din anumite motive, nu s-a materializat. Și nu mă gândesc la lucruri mari. Ci la cele mici. Un salut. O vorbă bună. Un zâmbet. O încurajare. Și altele asemenea…

joi, 26 februarie 2015

Bucătarul lui Dumnezeu

Citesc în continuare din Scara sfântului Ioan. Un paragraf frumos m-a făcut să mă opresc și să îl notez. E din Cuvântul al 4-lea, despre ascultare: 
Nu voi înceta a vă povesti minunata virtute a bucătarului acelora de acolo (al unei mănăstiri). Văzându-l pururea meditând și vărsând lacrimi întru slujba sa, l-am rugat a-mi spune și mie cum s-a învrednicit de un așa har. Silit de mine, îmi răspunse: Niciodată, zise, n-am cugetat a sluji oamenilor, ci lui Dumnezeu. Și mă socoteam nevrednic să obțin liniștea, având mereu înaintea ochilor minții vederea focului și a flăcărilor viitoare. 
Bucătarul acela se raporta la Dumnezeu. Făcea slujba lui, așa neînsemnată în aparență, ca și cum cocea pâine pentru Dumnezeu, nu pentru oameni. Asta îi dădea liniște duhovnicească și hărnicie. Și sunt sigur că din mâinile lui ieșea o pâine gustoasă.

Până acum în lectura mea, capitolul al patrulea are cîteva exemple de oameni cu virtutea ascultării, pe care autorul, Sfântul Ioan Scărarul, i-a întâlnit în peregrinările sale. Arhidiaconul Macedoniu a cerut să i se prelungească pedeapsa, chiar nedreaptă, pentru că îi făcea bine la suflet să se știe defăimat și pus la colț. Monahul Isidor a stat șapte ani la poarta mănăstirii pentru smerenia lui. Apoi a murit și s-a mântuit. Și altele...

Maria şi dragonul

Discuție cu Maria, azi dimineață în mașină:
- Maria, ce vrei să te faci când vei fi mare ?
Maică-sa aștepta să zică doctor, eu, astronaut. Părinți vizionari, nu așa.
- Când mă fac mare, vreau să mă fac... prințesă. O să îmi găsesc un prinț, el o să mă salveze de la dragon și apoi o să mă mărit cu el.
 - Și care dintre Mihai și Gabi ( băieții gemeni ai bunilor noștri prieteni ) vrei să fie prințul tău ?
- Păi nu știu. Îmi place de amândoi. 
- Uite cum facem, zic eu, îi trimiți pe fiecare să se lupte cu dragonul. Cine îl învinge, se mărită cu tine.
- Bine, încuviințează Maria, râzând. Așa facem. 
- Dar dacă îi învinge dragonul pe amândoi?
- Atunci mă mărit cu dragonul.

marți, 10 februarie 2015

Şi nu ne duce pe noi în ispită

Deunăzi, un om s-a apropiat de mine după slujbă și m-a întrebat dacă nu cumva formula de la sfârșitul rugăciunii Tatăl nostru greșită. Dumnezeu nu ispitește pe nimeni. Dracul ispitește. Atunci de spunem, în cea mai importantă rugăciune a noastră, „și nu ne duce pe noi în ispită” ?

Păi să vedem.

Ispitele sunt niște întreceri atletice. Niște teste. Niște ocazii de a face ceva neplăcut lui Dumnezeu. Dacă le acceptăm, ele devin păcate. În caz contrar, când le întoarcem capul și spunem nu, ele ne întăresc spiritual. Fără ispite, nu am putea fi vreodată conștienți de nivelul de viață sufletească din noi. În acest sens, ispitele acționează ca un barometru al vieții noastre spirituale.

Dar ispitele sunt ceea ce sunt: invitații la păcat. Iar Dumnezeu nu poate fi autorul lor. Dumnezeu ne invită la bine. Dracul este autorul ispitelor. Iar Dumnezeu le tolerează, când, dacă și unde vrea EL. O face spre a noastră întărire. Nu ai putea să verifici cât de solid e un baraj, dacă nu pui și apă în lac. Nu experimentezi cu adevărat postul, dacă nu ai tentația cărnii, prin care să îți călești refuzul.

Așa că omul meu a propus varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită”, care ar clarifica un pic problema. Adică, să cerem ca Dumnezeu să nu ne abandoneze, să nu ne lase singuri în ispită.

Soluția merge, dar e incompletă.

Întâi, nu aș încerca să „corectez” rugăciunea, pentru că autorul ei e nimeni altul decât Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Și cred cu tărie că El știa ce spune, atunci când a compus-o. Am putea-o corecta doar dacă traducerea din original ar fi fost greșită. Dar isenikis imas (grecește) și ne nos inducas (latină) înseamnă același lucru: nu ne duce.

În al doilea rând, rugăciunea cere ca Dumnezeu să nu ne ispitească. Ca și Mântuitorul în Ghetsimani, zicem „Tată, de este cu putință, să treacă de la Mine paharul acesta.” Nu doar să nu ne abandoneze în clipa ispitei, dar să nu ne ispitească deloc. Recunoaștem astfel că ispita nu vine de capul ei, ci e direct dependentă de voința Domnului. Iar cel ce e deasupra ispitelor „ne va da și mijloacele să ieșim din ele”.

În al treilea rând, varianta „nu ne lăsa pe noi în ispită” lasă să se înțeleagă că ispita e cu sens unic. Din afară către noi. Dar și noi putem deveni prilej de ispită pentru cineva de lângă noi. Putem „sminti” zice românul. Iar varianta uzuală, „nu ne duce” acoperă și acest înțeles. Îl rugăm pe Dumnezeu să ne ferească să fim prilej de ispită pentru aproapele nostru.

Recunosc, textul poate fi greșit înțeles la o lectură superficială. Însă m-aș feri să îl modific doar pentru că așa mi se pare mie. În schimb, aș spune de o mie de ori rugăciunea Tatăl nostru, sperând că Dumnezeu mă va ajuta să înțeleg cu inima, nu cu mintea și că mă va feri de ispita modernizării unui text care e mai vechi decât veacurile.