sâmbătă, 21 aprilie 2018

Un alt sfat duhovnicesc simplu

Un alt sfat duhovnicesc simplu și de bun simț, de data aceasta din serialul M.A.S.H. (vi-i mai amintiți pe chirurgii teribili, puși pe șotii, obosiți de război, dar pasionați de meseria lor ?)

Părintele Mulcahy le spunea adesea celor care mergeau la oraș în permisie:
- Be good. Or, if you can't be good, be careful.
( Fii bun. Sau, dacă nu poți fi bun, fii cu băgare de seamă.)

vineri, 20 aprilie 2018

Un sfat duhovnicesc simplu din filmul „Ostrov” (Insula)

În filmul rusesc Ostrov (Insula), pe patul de moarte - de fapt, un sicriu simplu pe care și-l pregătise din vreme -, părintele Anatoli îi dă un sfat duhovnicesc tânărului său ucenic, despre cum să-și trăiască viața:

- Toți suntem păcătoși. Trăiește cum poți. Încearcă numai să nu păcătuiești prea mult.






joi, 19 aprilie 2018

Porunca cea nouă

„Poruncă nouă vă dau vouă: să vă iubiți unul pe altul” (Ioan XIII, 34).

Te poți întrece în discuții și sofisme, poți deveni aprig apologet al frumuseților ortodoxe sau critic neîndurător al încălcării moralei. Dar când vine vorba să răspunzi cu iubire sau măcar cu gentilețe omului care te-a enervat deunăzi: abia aici începe greutatea. Și paradoxul. Cum, pe ăla să-l iubesc ?

Da, exact pe ăla. Mai ales pe ăla. A fost idiot? Tocmai de-aia să-l iubești. E ușoară și comodă ortodoxia? Înălțătoare și înfierbântătoare de suflet, da. Dar, comodă? Nu. Comoditatea căutați-o la protestanți.

Noi nu vă oferim puf și livrare de har la domiciliu. Noi vă oferim oftări duhovnicești și căutări. Neliniștea cea bună. Nopți de nesomn și întrebări. Noi nu vă oferim nimic gratuit. Totul costă. Vreți să primiți ? Trebuie să sacrificați ceva din ce aveți sau sunteți. Doamne, ăsta sunt, cu păcatele și modestele mele virtuți. Dar, „jumătate din tot ce am dau celorlalți, iar cealaltă jumătate, Ție”, cum ar fi spus vameșul Zaheu. Nu păstrez nimic pentru mine.

Pentru că eu nu am sens decât prin Tine și prin aproapele pe care îl miluiesc cu iubire. Oricât de nevrednic de iubire ar fi el.

miercuri, 18 aprilie 2018

Aceea, măi, este rugăciune !

Cu ceva timp în urmă, în Montreal și câteva orașe din Statele Unite s-a aflat Maica Marina, stareța mănăstirii Bic din județul Sălaj. Ea a fost în tinerețea ei mănăstirească, ucenică a părintelui Arsenie Boca. Într-un interviu la ICI tv, un post local în limba română, reporterul a întrebat-o, printre altele, ce învățături i-au rămas de la mentorul ei duhovnicesc. Și ea a spus așa:

Într-o zi, un procuror l-ar fi întrebat pe părintele Arsenie ce rugăciune e mai puternică, pe care să o spună în fiecare zi. Părintele i-a spus că sunt multe rugăciuni folositoare, ca acatistele, paraclisele ori Psaltirea. Dar, dacă vrea într-adevăr ceva puternic în viața lui, să facă din fiecare zi, din fiecare gest al vieții lui, o rugăciune. Că pleci la servici, să o faci cu gândul la Dumnezeu. Că te afli la munca mâinilor, să o faci închinând orele acelea lui Dumnezeu. Că îți duci copiii la școală, să o faci cu mulțumire lui Dumnezeu. Că ești obosit sau sau înfometat, să le închini pe toate lui Dumnezeu.

„Aceea, măi, este rugăciune!” a încheiat părintele Arsenie.

duminică, 8 aprilie 2018

Cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur la Învierea Domnului

Un text deosebit, care se citește în fiecare noapte de Înviere, între Utrenie și Liturghie. L-am găsit dintotdeauna optimist, energizant, motivant, un antidot împotriva multor apatii ale vremii noastre.

De este cineva binecredincios și iubitor de Dumnezeu, să se bucure de acest praznic frumos și luminat. De este cineva slugă înțeleaptă, să intre, bucurându-se, întru bucuria Domnului său. De s-a ostenit cineva postind, să-și ia acum răsplata.

De a lucrat cineva din ceasul cel dintâi, să-și primească astăzi plata cea dreaptă. De a venit cineva după ceasul al treilea, mulțumind să prăznuiască. De a ajuns cineva după ceasul al șaselea, să nu se îndoiască, nicidecum, căci cu nimic nu va fi păgubit. De a întârziat cineva până în ceasul al nouălea, să se apropie, nicidecum îndoindu-se.

De a ajuns cineva abia în ceasul al unsprezecelea, să nu se teamă din pricina întârzierii, căci darnic fiind Stăpânul, primește pe cel de pe urmă ca și pe cel dintâi, odihnește pe cel din al unsprezecelea ceas ca și pe cel ce a lucrat din ceasul dintâi; și pe cel de pe urmă miluiește, și pe cel dintâi mângâie; și aceluia plătește, și acestuia dăruiește; și faptele le primește; și gândul îl ține în seamă, și lucrul îl prețuiește, și voința o laudă.

Pentru aceasta, intrați toți întru bucuria Domnului nostru; și cei dintâi, și cei de al doilea, luați plata. Bogații și săracii împreună bucurați-vă. Cei ce v-ați înfrânat și cei leneși, cinstiți ziua. Cei ce ați postit și cei ce n-ați postit, veseliți-vă astăzi. Masa este plină, ospătați-vă toți.

Vițelul este mult, nimeni să nu iasă flămând. Gustați toți din ospățul credinței; împărtășiți-vă toți din bogăția bunătății. Să nu se plângă nimeni de lipsă, că s-a arătat Împărăția cea de obște. Nimeni să nu se tânguiască pentru păcate, că din mormânt iertare a răsărit. Nimeni să nu se teamă de moarte, că ne-a izbăvit pe noi moartea Mântuitorului; a stins-o pe ea Cel ce a fost ținut de ea.

Prădat-a iadul Cel ce S-a pogorât în iad; umplutu-l-a de amărăciune, fiindcă a gustat din trupul Lui. Și aceasta mai înainte înțelegând-o Isaia, a strigat: Iadul, zice, s-a amărât, întîmpinându-Te pe Tine jos: amărâtu-s-a că s-a stricat. S-a amărât, că a fost batjocorit; s-a amărât, că a fost omorât; s-a amărât, că s-a surpat; s-a amărât, că a fost legat.

A primit un trup și de Dumnezeu a fost lovit. A primit pământ și s-a întâlnit cu cerul. A primit ceea ce vedea și a căzut prin ceea ce nu vedea. Unde-ți este, moarte, boldul? Unde-ți este, iadule, biruința? Înviat-a Hristos și tu ai fost nimicit. Sculatu-S-a Hristos și au căzut diavolii.

Înviat-a Hristos și se bucură îngerii. Înviat-a Hristos și viața stăpânește. Înviat-a Hristos și nici un mort nu este în groapă; că Hristos, sculându-Se din morți, începătură celor adormiți S-a făcut. Lui se cuvine slava și stăpânirea în vecii vecilor. Amin.

vineri, 6 aprilie 2018

Cum am petrecut Patimile Domnului

A trecut Săptămâna Patimilor, cu deniile din fiecare zi. Obositoare, pentru că fiecare denie venea după o zi de lucru. Dar și mângâietoare. Era liniște în biserică. Am putut cânta troparele în voie, după pofta inimii:
Iată, mirele vine în miezul nopții și fericită e sluga pe care o va afla priveghind...
Când slăviții ucenici, la spălarea Cinei s-au luminat...
Doamne, femeia ceea ce căzuse în păcate multe, văzând dumnezeirea Ta, Ți-a adus Ție mir...
Joi seara, lectura de la amvon a celor douăsprezece Evanghelii a fost caldă, calmă și energizantă. Sper din toată inima ca și cei prezenți să fi trăit desfășurarea acestei Denii, care este nu altceva decât o cateheză a patimilor Domnului.

Prohodul, adică slujba înmormântării Domnului este a doua zi, vineri. Așa că părinții Bisericii s-au gândit ca joi să pună cap la cap toate acele texte evanghelice care vorbesc despre patimi. Cina cea de taină, cuvântarea de despărțire a lui Hristos care ocupă patru capitole superbe din Evanghelia după Ioan, vânzarea, prinderea și perindarea Lui de la Ana la Caiafa și la Pilat.

Mi se pare că Pilat era un om citit, deschis la minte. El Îl întreabă pe Iisus ce este adevărul, Îi spune că ar putea să Îl elibereze, dar că nu ar fi frumos să ia o decizie care să îi supere pe iudei. Îl arată pe Iisus mulțimilor cu vorbele Ecce homo, Iată omul.

Dar nu s-a găsit nimeni care să fie de acord cu el. Influențați probabil de agitatorii locali, cum se întâmplă la unele manifestații, gloata l-a vrut pe Baraba. Așa că Pilat nu a avut de ales. A ales voința mulțimii. Poate de aceea numele lui a fost păstrat în Crez. El a încercat, atât cât îi permitea puterea politică, să Îl elibereze pe Hristos.

Nu știm dacă și credea în El. Dar sunt convins că Îl plăcea într-un fel și că nu Îi găsea o vină, cu atât mai mult una demnă de pedeapsa capitală.

sâmbătă, 13 ianuarie 2018

O zi oarecare de iarnă la Montreal

După o Bobotează cu gerul ei proverbial (au fost -26 de grade pe 6 ianuarie), azi-noapte a nins din nou bogat, imperial, canadian. Ieri a plouat mărunt și au fost 9 grade cu plus. Azi avem cincizeci de centimetri de zăpadă care s-a adăugat la cea care exista deja. Și sunt zece grade cu minus. Dacă nu era sâmbătă, s-ar fi închis școlile. Și asta e ceva: când se închid școlile în Canada, înseamnă că e treabă serioasă.

Dar pentru că nu e zi de școală, am ieșit cu Maria să dăm zăpada din fața casei. Pe alocuri, stratul este de un metru, încât, așa mică cum e, Maria pare că sapă tranșee.






luni, 20 noiembrie 2017

Cum s-a întâmplat

O proză scurtă a lui Isaac Asimov, care ar putea împăca pe oamenii de știință care discută cu teologii despre cosmogonie și Geneză. Și viceversa.

Fratele meu începuse să-mi dicteze în stilul său oratoric inconfundabil, stilul cu care vrăjise toate triburile, făcându-le să-l asculte încremenite:

― La început, cu exact 15,2 miliarde de ani în urmă, s-a produs o explozie uriaşă în Univers...

Dar eu mă oprisem din scris.

― Cincisprezece miliarde de ani? am întrebat pe un ton sceptic.
― Exact. Sunt în plină inspiraţie divină, să ştii.
― Nu-ţi pun la îndoială inspiraţia! (Şi bine făceam. Fratele meu e cu trei ani mai mic decât mine, dar nu îndrăznesc să-l contrazic. De fapt, dacă cineva ar îndrăzni să se îndoiască de inspiraţia lui, ar da pur şi simplu de bucluc.) Mă gândesc numai cum o să reuşeşti să spui povestea Creaţiei pe o perioadă de cincisprezece miliarde de ani...
― Aşa trebuie, atât a durat. Am totul aici, mi-a răspuns el, atingându-şi fruntea cu degetul. Nu uita că totul provine de la cea mai înaltă autoritate.

Eu, însă, îmi lăsasem deja stylusul deoparte.

― Ştii cât costă papirusul? l-am întrebat.
― Ce?

O fi fost el inspirat, ce-i drept, dar, după cum puteam să-mi dau seama, inspiraţia nu-i era de nici un folos în probleme meschine precum preţul papirusului. Am zâmbit în sinea mea şi am început să-i explic:

― Să zicem că descrii un milion de ani pe un sul de papirus. Asta presupune că vei avea nevoie de cincisprezece mii de suluri. Va trebui să vorbeşti până vei umple cincisprezece mii de suluri, şi ştii că eşti bâlbâit. Eu, în schimb, va trebui să le scriu, şi iar o să mi se pună cârcel. Şi chiar dacă ne-am putea permite să cumpărăm atâta papirus, chiar dacă tu nu te-ai bâlbâi, iar mie nu mi s-ar pune cârcel, cine ar fi în stare să copieze toată lucrarea? Ştii doar că avem nevoie de cel puţin o sută de copii, înainte de publicare. Altfel de unde vrei să încasăm drepturi de autor?

Fratele meu s-a gândit o vreme la cele auzite, apoi m-a întrebat cu naivitate:

― Crezi că ar trebui să mai reduc puţin?
― Puţin mai mult!
― Ce zici de o sută de ani?
― Ce zici de şase zile?
― Cum să înghesuim Creaţia în şase zile? a exclamat el îngrozit.
― Ăsta-i tot papirusul pe care-l avem. Ce părere ai?
― Of, bine, treacă de la mine! a murmurat el şi a început să dicteze din nou: "La început"... Doar şase zile, Aaron?
― Doar şase zile, Moise! i-am răspuns cu fermitate.

duminică, 8 octombrie 2017

Băăăi, Crainic, băi !

Darul de vorbitor al lui Nichifor Crainic, evocat de Gheorghe Caraza, coleg de închisoare la Aiud

La un moment dat, cineva dintre noi i se adresă lui Nichifor Crainic:

- Domnule profesor, vorbiţi-ne ceva! Trebuie să spun că acest mare om era un orator desăvârşit în orice domeniu. Putea vorbi ceasuri la rând, fără oprire, fără nici o pauză de "ă" sau de "î", oricând, la orice oră, trezit din somn sau înainte de a adormi, flămând, bolnav sau în oricare altă condiţie de întemniţat. În acea perioadă neagră din viaţa mea, am audiat multe personalităţi din crema intelectualităţii române, dar nimeni nu l-a egalat pe acest munte de om, Nichifor Crainic.

Şi a început maestrul să vorbească. În poziţia în care ne aflam în momentul când acesta a deschis gura, aşa am rămas, nimeni nu s-a mai mişcat. Cuvintele lui ieşeau ca dintr-o sursă de basm, dintr-un izvor de lumină, coborau parcă pe căi lactee, astrale, pe raze de luceferi. Toţi din încăpere îl ascultam fascinaţi. Mă întreb şi astăzi, cum a pus Dumnezeu atâta har în acest om şi de ce o aşa ilustră personalitate a trebuit să fie aruncată într-una dintre hrubele, temniţele murdare ale comunismului?

Trecuseră ore în şir şi noi, furaţi de melodia divină a lui Crainic, nu am realizat nici când a încetat deschiderea uşilor pentru plimbare, nici când bucătarii au adus hârdaiele cu mâncare pe coridor şi nici când a început distribuirea acelor lături mizerabile.

Deodată, zăvoarele au sunat surd iar uşa a fost izbită de perete. În prag - un Maier, care s-a îndreptat cu repeziciune înspre maestrul nostru, apostrofându-l:

- Crainic! Dă-mi cartea!
- Ce carte, domnule şef?
- Crainic, dă-mi cartea, spun! Nu stau eu de două ore în dosul uşii şi te ascult?!!
- N-am nici o carte, domnule şef!

Atunci au intervenit câţiva dintre oropsiţii celulei, încercând să-i explice gardianului îngrămădit la minte:

- Domnule şef, dar este Nichifor Crainic! N-a citit. A vorbit!

A stat gardianul uitându-se lung, meditând - dacă i se poate atribui această calitate unei fiinţe ca el, apoi, întorcându-se pentru a părăsi celula, i-a zis:

- Băăăi, Crainic, băi! Băga-te-aş în p.... mă-tii, da' deştept mai eşti!

Din cartea Aiud Însângerat, o carte bine documentată și excelent scrisă.

joi, 10 august 2017

Părinte, deschide-mi cartea

Îmi povestea un părinte cum, odată, la biserică, s-a apropiat de el o doamnă și, timidă, l-a întrebat dacă ar putea să îi deschidă cartea. Părintele, știind la ce se referă, s-a dus în altar și i-a adus un Liturghier, un Molitfelnic, o Psaltire și un Acatistier

- Sigur că da, doamnă, pe care din ele vreți să v-o deschid ?

Doamna, convinsă că părintele nu a înțeles ce dorea, i-a șoptit complice:

- Știți, părinte, ... cartea.
- Scumpă doamnă, am aici mai multe cărți, una mai frumoasă decât alta. Spuneți-mi pe care vreți să v-o deschid și mi-ar face mare plăcere să o fac.

Doamna, descumpănită și oarecum dezamăgită, a plecat, gândindu-se că părintele „nu se pricepe la chestii din astea.”

Dar mă gândesc că, sincer, ne cam pricepem la „chestii din astea”. Ne cunoaștem cărțile de cult din scoarță în scoarță și, cu fiecare Liturghie, parastas ori Botez, le deschidem și citim din ele cu timp și fără timp, nădăjduind că cineva va pricepe și va iubi cele scrise acolo.

Există însă oameni care așteaptă de la rugăciuni rezultate imediate, ca de la un instalator sau un electrician care le face o treabă prin casă. Ca acel avocat care l-a dat în judecată pe episcopul Argeșului că i-a făcut o sfeștanie în casă și aceasta nu și-a făcut efectul, pentru că mobilele încă scârțâie.

Pentru așa oameni, există portofelele date pe la racla cuviosului Arsenie Boca și vândute la suprapreț la mica publicitate. Sau vrăjitoarele de magie albă (dacă poate exista așa ceva, e o contradicție în termeni - „cu domnul demonilor scoate pe demoni”). Sau rugăciuni ale Sfântului Anton găsite în cutia poștală, multiplicate de patruzeci de ori și date mai departe. Sau bilețele înghesuite în rama icoanei, ca să aibă mai mult efect.

Ortodoxia e modernă, asta e părerea mea. Dar adevărata ortodoxie nu se găsește pe bloguri, ori în rețete magice de sfințenie, ori în portofele făcătoare de minuni. Ortodoxia adevărată se găsește în modesta ta biserică de cartier, cu popa ăla simplu, care nu grăiește magistral, ori cu dascălul care poate nu a făcut o școală de teologie. Dar și acolo, ca și într-o mare catedrală, Hristos este prezent în Sfânta Împărtășanie. Și în cărți. Chiar dacă nu știe nimeni să le deschidă „cum trebuie”.